Mi-am găsit cu greu locul bine ştiut în sala goală. Scaunul meu era la fel ca toate celelalte doar că tapiseria era mai roasă, ca şi cum m-aş fi zvârcolit mereu şi aş fi dat din coate în nopţile în care mai venisem pe acolo. M-am aşezat dupa o îndelungată ezitare, când sunetul surd a devenit stăruitor. M-am aşezat cuma veam să o mai fac de cine ştie câte ori de-atunci.
Ei erau acolo. Mă aşteptau tăcuţi, livizi, ca de-obicei. Într-o clipă am putut să le simt strânsoarea mâinilor reci. Un rând întreg de figurine de porţelan palid pe fundalul scaunelor de un roşu învechit de-acum. Rândul meu. Încercau să mă privească dar ochii le erau goi.
Doar ochii mei, ca doua flăcări verzi ardeau uman în mijlocul sălii, în mijlocul lor. Au înţeles subit că şi în seara asta suntem spectatori. Vroiau să joace. Degetele lungi mi se imprimau dureros pe încheieturi. Dezamăgirea se ghicea în negrul înfundat al orbitelor goale şi îmi strangeau mereu mâinile, aproape până la strivire. Ştiam că au să înceteze curând şi i-am lăsat să-mi vadă zâmbetul. Atunci au ştiut că va începe curând şi şi-au întors chipurile mate spre scenă.
Cortina roşie cu găuri în tipare sumbre, cu margini roase de nenumărate răsuflari şi brize aduse de rafale de aplauze ori de suspine umezite fremăta vag. Zâmbetul meu se încălzea treptat. Siluetele din jur păleau din ce în ce mai mult. Inima îmi batea năvalnic şi genele-mi stăteau arcuite în aşteptare. N-aveam să clipesc să nu ratez începutul.
Cortina veche se dădu la o parte lent, ridicând un nor gros de praf de pe scena întunecată. Mi-am amintit ce mult trecuse de când nu mai văzusem piesa aceea.
În mijlocul scenei, un actor gri. Cu haine gri şi chip gri şi ochi gri şi suflet gri. Gânduri străine. Rândul meu de siluete pale se golise. Dispăruseră ca şi cum nici nu ar fi fost vreodată. Rămăsese doar cea de pe rândul cel mai din spate. Deşi nu o vedeam ştiam că e. Îi simţeam privirea, arzându-mi ceafa, sfredelindu-mi gândurile, compunându-le după bunul plac. Era singura care mă speria, şi totuşi nu voiam să plece. Din nou un gând străin. I-am şoptit aproape imperceptibil că e sala mea şi că aş fi recunoscătoare dacă ar pleca. De tot.
S-a ridicat indiferentă, şi-a pus pardesiul jilav, împodobit de molii şi a plecat cu paşi ce răsunau asurzitor în liniştea abisală. Mai întâi îmi aminteau de tunete dar mai apoi s-au transformat în ticaituri ritmice de ceas de buzunar. Mi-am amintit să nu ţin timpul în loc.
Cu ochii aţintiţi la jocul de culori al scenei la care fusesem oarbă până adineauri, fascinată de luminile învolburate, am sorbit cu nesaţ nuanţele şi am dat drumul la timp...
