Etilic

Am vene etilice
pentru că cireșele-s trecute de mult, de prin mai,
iar noi suntem în iunie. La sfârșit.
Daca n-aș pune ketchup pe paste
aș ști că asta nu-i vreme de mâncat cireșe
(semi-crude sau prea coapte),
poate doar de dormit...
Dar dacă dorm o să visez mașini vechi.
Nimeni nu mai știe cum să le conducă
decât dacă sunt automate.
(Nimeni nu mai mănâncă cireșe la mic-dejun)
Și eu vreau să dau de carnet,
dar n-am ore.
Mai bine merg să număr pătrățelele de gresie
(Una roșie, ca cireșele, și alta neagră)
până se fac scaune cu rotile,
și-apoi o să-mi dau drumul la vale,
până la mare,
pentru c-am obosit și mi-e somn.
O să dorm pe plajă, unde nu sunt mașini
(și nici cireșe, decât moarte)
unde e doar soare.
Mă-ngrop în nisip.

tic. tac.

Dimineața asta a fost mereu târziu, și ceasurile toate erau stricate. Până și LED-urile celor electronice au luat-o razna și au crezut că-s ace. Se-nvârteau nebune, să-mi arate cine cred ele că sunt.
Le-am întrebat timid „de ce?”, și-au zis că ele mă cunosc de la-nceput, căci ele sunt timpul. Ce minciună sfruntată. LED-urile astea demente nu sunt mai vechi decât mine. În fine, mi-au zis că masca mea nu e bună, și-au format un cvasi-rânjet nebun. Și închipuie-ți că ele nici măcar nu știu cum e să zâmbești. Ironic, mi-au zis că-mi place calomnia, ele, LED-urile ce-și jucau rolul de ace de ceasornic cu nonșalanța cu care iese fumul dintr-o țigară prost-stinsă. Mi-au placat visurile cu lumina nenaturală, roșiatică, și mi-au zis povestea mea (așa cum o știau ele) până am ajuns s-o cred până și eu.
Am știut atunci cât e de târziu. Am știut că până la urmă tot plec (deși toropeala-i un fel de morfină). Am știut pentru că am un ceas vechi de mână, e cam ciobit, și demodat, și numai bunicii îl mai admiră uneori, dar din păcate merge prea bine și Doamne! cât de bine poate să ticăie! N-a ratat nici o secundă, sunt convinsă (poate pentru că am tras cu ochiul la el din când în când). M-am uitat la cadranul înecat de-acum în fum, și m-am vazut, alb-negru, ca-ntro oglindă severă.
Ciudat... cât vreau să rămân, și totuși mereu plec.

La noapte-o să fie furtună.

Vântul o să-i râdă prin păr ca o fată nebună, și norii-or să se-adune deasupra cunună și ea o să cadă.
Stătea pe pervaz cu cana de ceai, sabie de tăiat prin ger. N-a terminat pentru c-avea pietre-n cealaltă mână, și-au tras-o în jos, ca o petală, ba nu, ca o frunză uscată de vie. De-ar fi fost verde ar fi văzut prin struguri ca prin vin, și-ar fi râs ea nebună prin vânt, nu vântul prin ea. De-ar fi aruncat pietrele la timp...

Balon.

Uneori mă-ntreb și-atât. Și întrebarea plutește în nori deasupra mea și e umbră („umbra din spatele corturilor dimineața, pe plajă...”) Să răspund mă fac că nu se poate. Mi se înroșesc lobii urechilor ca niște boboci de mac („semințe de mac, ca punctele negre de pe fundul ceștii de cafea... ”). Câte o dată știu că n-ar trebui să mă întreb pe mine, dar cuvintele sunt grele, ca niște blocuri de ciment tăiate stângaci („ce pas stângaci aveam atunci....”) și nu pot să mi ridic vocea, ca s-auzi.
Uneori zâmbesc frumos și fug, doar pentru că pot („și frunzele pot să zboare...”). Să stau mă fac că nu se poate. Îmi ard palmele și obrajii de parc-ar bate-un vânt năpraznic („du-te, du-te ca vântul și ca gândul...”). Da, știu c-ar fi normal să lupt și să rămân („nimic nu rămâne, pleacă și visele, și anii, și principiile...”), dar mi-e comod să pășesc fără sincronizare, să-ncetinesc când obosesc și să fug când simt că lumea se strânge toată să-mi înconjoare gleznele ca un soi de noroi gros.
Uneori dorm cu ochii deschiși și spun ce mai fac („fac bine, merci...”) și uit să visez. Să mă trezesc mă fac că nu se poate. Mă dor ochii de la lumină („închide lumina... ba nu! mai bine închide ochii...”) și vreau jaluzele („pf... jaluzele... de când aștept un soundtrack...”).
Uneori mi-e dor de mare („mare prostie să nu vrei să uiți...”). Să-mi intre nisip sub unghii și să-mi crească umbre pe piele. Alteori mi-e dor de munte ca de un prieten vechi („cam vechi concepții...”). Să ies în zori din cort („ieși afară!...”) și să miroasă-a cer, a foc mocnit, a nori și-a iarbă. 
Uneori mă mir cum poti fi tu („care eu? care tu?...”) mereu la fel. Azi nu.

Citește

Regele alb și-a uitat rocada. Nu mai e mai și ne-au stricat și zăpada. Fulgii pătrați de hârtie nu zboară fără vânt. Nu plânge nici un copil după voi, gânduri aiurea.
Somnul meu e pierdut prin perne străine, prin picuri de rouă, prin valuri și fire de păr castanii. Ca un voal se-așterne uitarea pe anii trecuți ca prin vis. Vis de porțelan - s-a spart la prima vorbă cu gust de cireșe.
Prin sterșini ruginite cântă picuri de ploaie albastră, departe, și ecoul melodiei lor stranii se răsfrânge printre stâlpii solitari de telegraf. Sunt vechi și ei, și nimeni nu le mai știe limbajul codat, frumos ca un ritm de vals colorat.
Deschid o altă carte gri și coperta ei de beton strivește clipele trecute. Rime nu sunt. Versurile sunt albe și-abia se zăresc. Citește-mi cu voce tare, ca pe-o poveste cu zâne, și când termini, scrie-mi-le-ntro scrisoare, să nu le uit...

Plec

Târăște vântul cuvinte stricate și-mi foșnăie-mpletite în păr, apoi mi s-așează cuminți după ureche, și-mi presează tâmpla cu sete. Bat ritmuri ciudate și-au gust de ceva, nu-mi aduc aminte de ce. Nu sunt aici. Sunt pe banca aia, de-atunci, din lumea aia, din ochii ăia, de-acolo.
La mine ninge tot mai tare și fulgii frig ca fierul incins și-mi lasă pe pleoape urme roșii. Se aprind încet, dar sigur. Cu mâinile-nghețate într-un morman de zăpadă incandescentă mă uit la lume. E tot mai clară, până când pleoapele sunt scrum și zboară nonșalant ca scuturate din vârful unei țigarete oarecare, nici prima, nici ultima. Mă rog să mă-ngroape zăpada cu totul, să mă topească înainte s-apuc să văd ce e dincolo de pleoape.
O gură, oarecare și ea, râde strident. S-a terminat zăpada. Mi s-au terminat și pleoapele. Palme oarecare strivesc culorile și dau jos soarele. Îl taie felii și-l pun în cutii de conservă gri. Mai e puțin. Sunt într-un parc fără frunze, de fapt aici am fost mereu, dar nu-l vedeam. Copacii negri, ascuțiți, îmi scrijelesc în piele cuvine obsecene și-mi sfâșie hainele. E frig, și fug, și vântul de gheață-mi crestează în buze minciuni.
Cad în genunchi și vreau să mă-ntorc și gura aceea râde mereu, râde dement și ritmat ca o toacă. Miroase a ceară și mi crește sub unghii țărână.
Un copil diform aruncă cu pietre în urma mea. Îmi spune ceva dar nu-l înțeleg. Degetul lui scheletic îmi arată ceva în urmă. O armată de fețe cunoscute, cu pleoapele-n flăcări, așteaptă cuminți să vadă ce e aici. Scrumul curge cascade, ca o ceață groasă, înecăcioasă. Rând pe rând, se trezesc și scot din pămând serviete negre, lucioase, și mânerele lor ascuțite le taie palmele dar lor nu le pasă. Merg în cadență spre lumina murdară. Merg și cresc mereu, și se umple de cuvinte vulgare crestate, și-ncep să rânjească și să tragă sălbatic de crengi și să urle slut. Nu mai recunosc pe nimeni. Cineva mă prinde de mână și mă trage în șuvoiul grotesc.
La ieșirea din parc, ca un străjer zdrențăros, stă o oglindă murdară. Mă îndrept spre ea și rămân ținuită în noroi. Alaiul diform se oprește și mă-mpinge în față. În centrul sticlei murdare, pătate de figuri pocite, zăresc o fărâmă de familiaritate.
Sunt eu. Cresc și cineva-mi întinde o servietă. Prind fără ezitare mânerul ca o lamă și ecoul rasului dement se izbeste de mine. Imi intra prin pori si-mi zice ca e al meu. Il iau.
Nu mai simt. Nu mai stiu. Sunt gri.

Altfel

Nimic nu-i mai bun ca stropii de ploaie din cana mea de ceai fierbinte. Inspir aburii cu sete, ca pe ultima gura de aer.  Aer curat. Mă uit de-a lungul străzii atât de mult umblată: nici urmă de pudoare, nici lumini palide, doar pași de scrum și palme de praf. M-agită soarele palid, așa că mă-ntorc la cana mea tulbure. Totul e clar. Cana e alba ca iarna și ceaiul e negru ca o viață pierdută. Încă frige și nu vreau să suflu. Amestec cu privirea. Nici urmă de gri. Nici ceasul nu doare când bate în geamuri închise.