Târăște vântul cuvinte stricate și-mi foșnăie-mpletite în păr, apoi mi s-așează cuminți după ureche, și-mi presează tâmpla cu sete. Bat ritmuri ciudate și-au gust de ceva, nu-mi aduc aminte de ce. Nu sunt aici. Sunt pe banca aia, de-atunci, din lumea aia, din ochii ăia, de-acolo.
La mine ninge tot mai tare și fulgii frig ca fierul incins și-mi lasă pe pleoape urme roșii. Se aprind încet, dar sigur. Cu mâinile-nghețate într-un morman de zăpadă incandescentă mă uit la lume. E tot mai clară, până când pleoapele sunt scrum și zboară nonșalant ca scuturate din vârful unei țigarete oarecare, nici prima, nici ultima. Mă rog să mă-ngroape zăpada cu totul, să mă topească înainte s-apuc să văd ce e dincolo de pleoape.
O gură, oarecare și ea, râde strident. S-a terminat zăpada. Mi s-au terminat și pleoapele. Palme oarecare strivesc culorile și dau jos soarele. Îl taie felii și-l pun în cutii de conservă gri. Mai e puțin. Sunt într-un parc fără frunze, de fapt aici am fost mereu, dar nu-l vedeam. Copacii negri, ascuțiți, îmi scrijelesc în piele cuvine obsecene și-mi sfâșie hainele. E frig, și fug, și vântul de gheață-mi crestează în buze minciuni.
Cad în genunchi și vreau să mă-ntorc și gura aceea râde mereu, râde dement și ritmat ca o toacă. Miroase a ceară și mi crește sub unghii țărână.
Un copil diform aruncă cu pietre în urma mea. Îmi spune ceva dar nu-l înțeleg. Degetul lui scheletic îmi arată ceva în urmă. O armată de fețe cunoscute, cu pleoapele-n flăcări, așteaptă cuminți să vadă ce e aici. Scrumul curge cascade, ca o ceață groasă, înecăcioasă. Rând pe rând, se trezesc și scot din pămând serviete negre, lucioase, și mânerele lor ascuțite le taie palmele dar lor nu le pasă. Merg în cadență spre lumina murdară. Merg și cresc mereu, și se umple de cuvinte vulgare crestate, și-ncep să rânjească și să tragă sălbatic de crengi și să urle slut. Nu mai recunosc pe nimeni. Cineva mă prinde de mână și mă trage în șuvoiul grotesc.
La ieșirea din parc, ca un străjer zdrențăros, stă o oglindă murdară. Mă îndrept spre ea și rămân ținuită în noroi. Alaiul diform se oprește și mă-mpinge în față. În centrul sticlei murdare, pătate de figuri pocite, zăresc o fărâmă de familiaritate.
Sunt eu. Cresc și cineva-mi întinde o servietă. Prind fără ezitare mânerul ca o lamă și ecoul rasului dement se izbeste de mine. Imi intra prin pori si-mi zice ca e al meu. Il iau.
Nu mai simt. Nu mai stiu. Sunt gri.
