Altfel

Nimic nu-i mai bun ca stropii de ploaie din cana mea de ceai fierbinte. Inspir aburii cu sete, ca pe ultima gura de aer.  Aer curat. Mă uit de-a lungul străzii atât de mult umblată: nici urmă de pudoare, nici lumini palide, doar pași de scrum și palme de praf. M-agită soarele palid, așa că mă-ntorc la cana mea tulbure. Totul e clar. Cana e alba ca iarna și ceaiul e negru ca o viață pierdută. Încă frige și nu vreau să suflu. Amestec cu privirea. Nici urmă de gri. Nici ceasul nu doare când bate în geamuri închise.

Frânturi

... și soarele de toamnă o să coacă frunzele, și or să cadă cascade... puzderie de lumini colorate și stinse... și-or să strige toate că seara asta e veche și perdelele-s trase... până și crengilor uscate le crește piele de mamă și-mi mângâie fruntea plecată... acum înțeleg și mă simt acasă... acum nu mai plec... acum nu mai vin...acum doar zâmbesc...