Călătorie

Nu ştia unde e. Nu ştia nici cine e. A întrebat ce s-a-ntâmplat şi i-au răspuns că s-a născut. I-au dat o robă albă, pură, şi i-au spus să o poarte cu grijă, căci atâta timp cât o va avea, nu se va rătăci.
A început să se plimbe printre nori, privind mereu înainte, sau în sus. Totul era paşnic, plin de un alb calm. Dar nu ştia să vadă. Brize uşoare treceau pe lângă ea. Dar nu ştia să simtă. Vântul se izbea uşor de nori, construind o simfonie a păcii. Dar nu ştia să audă.
Simţea că ceva îi scapă. Ei ştiau, şi i-au spus să privească în jos de vrea să înveţe. A privit atât de grăbită încât nu a apucat măcar să-i audă cum o previn...
A căzut. O lume complet noua. Plină de culori, senzaţii şi zgomote. Haos. A întrebat din nou ce s-a-ntâmplat dar nu i-a mai răspuns nimeni. A început să rememoreze amintiri străine. Ştia acum că este om dar nu ştia de unde vine.
Brizele, mai puternice aici, se izbeau neîmdurătoare de ea, colorându-i roba cu picăţele gri. Vuietul vântului îi zgâria gândul şi o păta cu negru. Deasupra, era cerul - albastru. Acum ştia să vadă în culori.
A început să păşească, timid mai întâi, apoi cu hotărâre. Avea o destinaţie, era sigură. Ştia drumul dar uitase unde trebuie s-ajungă.
Străzile pietruite se semnau pe tălpile ei goale. Când atingea, în treacăt, umărul vreunui călător tăcut, roba odată alba înflorea în nuanţe portocalii uneori, sau verzi, sau chiar albastre. Unii se opreau doar să-i zâmbească şi zâmbetul lor se oglindea în nuanţe calde pe cămaşa lungă.
Nopţile o pictau cu aurore boreale. Unele zile o umpleau de dâre roşii, altele o desenau atent în forme neinventate încă.
Veşmântul îi devenea tot mai plin, şi tot mai puţin loc rămânea alb. Dar ea nu observa. Mergea în continoare spre locul neştiut. În drumul ei, nu mai vedea pe nimeni îmbrăcat la fel, şi toţi care-i vedeau haina o priveau ciudat. Nu-i plăcea, aşa că a hotărât să o schimbe.
A dat-o jos într-o noapte ploioasă, după ce stătuse, nici ea nu mai ştia cât, sub picurii reci, sperând că aceştia vor spăla culorile. Se ştia acum goală şi şi-a amintit de unde a venit. A fost cuprinsă de un dor arzător de alb şi l-a căutat pretutindeni în lumea aceea, dar nu era nicăieri. Ştia că s-a rătăcit. Ştia ca roba ei nu va mai fi niciodata alba ca la început.
Ciudat, dar nu îi părea rău. Îşi îmbrăcă veşmântul şi păşi semeaţă înainte, căutând noi locuri şi noi oameni care să i se semneze pe suflet. Păşi spre odisei care aveau s-o inventeze şi s-o reinventeze în mii de moduri. Păşi spre viaţă, cu dorul de alb alături...