Mi-e somn din nou şi-adorm cu sufletul în palma ta. Te visez cu chipul mut. Îți duci palma spre frunte să-mi sufoci esența între tâmplele tale uscate. Gleznele-ți sunt răsucite nefiresc și înaintezi, șchiopătând, făcând pași în spate. Mă-ntreb de ce m-ai găsit de fapt. Mă-ntreb de ce-mi plutește sufletul deasupra degetelor tale palide. Te-ntreb și pe tine, șoptit, să nu străpung liniștea nefirească:
- Cine ești?
- M-am rătăcit.
- Știi unde mergi?
- Nu, dar știu de unde am plecat.
- Și eu?
- Și tu, ca și mine.
- Și acum?
- Nu, acum nu. Atunci...
Mă îngrozești. Îmi închid șoaptele sub pleoape. Vreau să mă trezesc, dar cerul m-apasă înapoi în vis. Simt cum îmi întinzi mâna rece în care ții sufletul, ca pe-un trofeu. Degetele mele se răsfiră și se împleticesc cu ale tale și se lungesc ne-natural și se îndreaptă spre cerul care face aluzii flămânde. Știu ce se va întâmpla când îl vom atinge. Sufletu-mi se va risipi ca nisipul spulberat de vânt și se va îneca apoi în mare. Încerc să te opresc și nu pot. Știi prea multe lucruri uitate. Degetele tale le strâng pe ale mele. Aproape le strivesc, trăgându-le cu sete spre înalt. Lupt cu stoicism deși știu deja a cui va fi victoria. Mă uit în sus spre tine. Ți-au răsărit ochi înroșiți și ploua din ei ne-ncetat. Picăturile-mi ard gândurile, îmi spală ultimul dram de cunoștință și uit de ce mă lupt. Las palmele înodate să se-nalțe. Puțin, încă puțin, și ajungem...
O șoaptă:
-Unde? Știu unde merg?
-Da, dar nu mai știi de unde ai plecat.
Am obosit. Genele-mi sunt pictate cu plumb. Clipesc des. Mi-e somn din nou şi-adorm cu sufletul în palma ta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu