tic. tac.

Dimineața asta a fost mereu târziu, și ceasurile toate erau stricate. Până și LED-urile celor electronice au luat-o razna și au crezut că-s ace. Se-nvârteau nebune, să-mi arate cine cred ele că sunt.
Le-am întrebat timid „de ce?”, și-au zis că ele mă cunosc de la-nceput, căci ele sunt timpul. Ce minciună sfruntată. LED-urile astea demente nu sunt mai vechi decât mine. În fine, mi-au zis că masca mea nu e bună, și-au format un cvasi-rânjet nebun. Și închipuie-ți că ele nici măcar nu știu cum e să zâmbești. Ironic, mi-au zis că-mi place calomnia, ele, LED-urile ce-și jucau rolul de ace de ceasornic cu nonșalanța cu care iese fumul dintr-o țigară prost-stinsă. Mi-au placat visurile cu lumina nenaturală, roșiatică, și mi-au zis povestea mea (așa cum o știau ele) până am ajuns s-o cred până și eu.
Am știut atunci cât e de târziu. Am știut că până la urmă tot plec (deși toropeala-i un fel de morfină). Am știut pentru că am un ceas vechi de mână, e cam ciobit, și demodat, și numai bunicii îl mai admiră uneori, dar din păcate merge prea bine și Doamne! cât de bine poate să ticăie! N-a ratat nici o secundă, sunt convinsă (poate pentru că am tras cu ochiul la el din când în când). M-am uitat la cadranul înecat de-acum în fum, și m-am vazut, alb-negru, ca-ntro oglindă severă.
Ciudat... cât vreau să rămân, și totuși mereu plec.