Licuriciul

Cunoșteam cândva un licurici. Era mic și părea neînsemnat în ochii necunoscătorilor. Dar era al meu și eu puteam să văd cât de mult strălucește. Numai el știa să facă din beznă lumină caldă. Uneori mă gândeam că el a inventat speranța, el a făcut lumea să fie așa cum o vedeam eu, prin lentilele mele puțin aburite, și de aceea credeam că lui i se cuvin toate: și vise, și veacuri, și lacrimi, și buze, și gânduri, și doruri și ultima bucățică rămasă de ciocolată.
Într-o zi l-am pierdut. Am uitat să spun că noi locuiam într-un borcan spațios, izolat fonic. Vedeam mereu lumea de afară, dar lumea nu ne putea atinge. Și cum ziceam, într-o zi, probabil erodat de timp, capacul a cedat, și căzând a retezat și puțin din aripa licuriciului. Am fugit,oricum, amândoi, curioși și nebuni după lumea cea nouă, fără limite, deși capacul păruse a fi foarte important la vremea aceea. Eu m-am cam rătăcit. Fără busolă și fără hartă am călătorit haihui, fără vreun scop anume. Am avut fel și fel de călăuze, dar mai toate erau mai rătăcite decât mine și-am hotărât să-mi fac propriul meu drum, dacă pe cel făcut de alții nu izbuteam să-l găsesc.
Licuriciul a fost mai norocos, vedeți voi, el strălucea și putea să facă tot felul de lucruri deosebite, cum ar fi să zboare cu o singură aripa, să zâmbească frumos și să stea nemișcat mult timp. Și în plus nu era nici tare pretențios, și nici tare curios, așa că s-a așezat într-un borcan gol de dulceață de trandafiri pe care îl ochise de ceva vreme, unde mai locuia deja cineva, care l-a acceptat, și l-a lăsat să rămână deși nu mai avea decât o aripă întreagă, și nu mai strălucea ca altă dată. Un ghid priceput, care s-a oferit sa-i prezinte lumea de acolo, din borcanul lor. Licuriciul a fost de acord, și astfel s-a pus capacul. Al doilea capac important din viața lui, unul ce părea a fi și el cel mai important, la vremea aceea. Nu după mult timp, licuriciul s-a vindecat complet. Acum strălucea, și aripa i s-a reparat, ba chiar îi înmugurea încă o pereche în plus, pe care era hotărât să o dea ghidului său într-o zi. Multe despre cele ce s-au întâmplat în timpul ce-a urmat, doar cei din borcan știu cu-adevărat, căci în final, fusese lumea lor.
Inevitabil, într-o zi, licuriciul și ghidul se uitau la lume prin părți diferite ale borcanului, și ghidul a văzut interesant, nu se știe ce, și s-a strecurat afară, printr-o gaură de aerisire din capacul borcanului. A plecat fără avertisment și fără să lase vreo explicație inteligibilă.
Licuriciul a rămas prins în borcan, suferind, căci încă mai avea perechea de aripi adiționale prinse în spate, și nu încăpea prin gaurile de aerisire. Nu știa cum e lumea din borcan când e de unul singur, așa că încet, încet a început să pălească, privind mereu urmele lăsate pe borcan de ghid. Erau acolo desenate mai toate lucrurile ce le-au descoperit împreună. E de-a dreptul grotesc și sfâșietor să-l privești din anumite unghuiri, cum stă, blocat, fără să facă nimic, uitându-se pierdut la ceea a fost, și nefiind în stare nici să se bucure de frumusețea de care-a avut parte, nici  să-și ia inima-n dinți și să lustruiasca puțin câte puțin din zidurile de sticlă.
Au încercat mulți să-l scoată de acolo, dar capacul e strâns tare, și el nu e pregătit să plece încă. Mi-aș dori să-l pot ajuta și eu cumva, dar nu știu cum.
Oricum, partea bună e ceea ce el nu știe încă. Într-o zi, o ființă ciudată și împiedicată va dărâma borcanul, și îl va sparge. Licuriciul nu va ști ce l-a lovit, și buimac își va privi salvatorul și-atunci nimic nu va părea mai important decât capacul următorului borcan în care va locui, și nici nu-și va aminti de cioburile celui vechi. Va învăța să strălucească din nou, să facă din beznă lumină și să zâmbească așa cum n-a mai zâmbit vreodata.