Devreme

Când m-am trezit eram deja în tren. Genele-mi tremurau ritmic, răsfirându-se sub respirația de metal. E devreme. Atât de devreme încât soarele-mi bate puternic în piept și razele sale lungi arată ore cu minus pe cadrane abia răsărite.
Nu-mi amintesc când am urcat și nici din ce gară, dar știu că de-acolo au plecat toți. E firească călătoria mea, și nu vreau să cobor curând. Oricum, oricând aș coborî aș ajunge la capătul drumului.
Fiecare călător are compartimentul său. Pe-al meu am început deja să scriu câte ceva. Pe pereți am pictat ceva locuri pe care le-am văzut din mers. Pe scaune, au intrat călători străini și și-au scrijelit numele. Unii caligrafic, iar alții cu stângăcie. Podelele au deja urme de noroi și rugină, dar am plantat și câteva fire râzlețe de iarbă. Locurile de bagaje sunt pline pe jumătate. Au urcat mulți și și-au uitat lucruri pe rafturile mele când m-au vizitat: o copertă de carte, vârfuri de creion, gânduri, un săculeț cu nisip, păreri, un chibrit, o mănușă, câteva cuvinte, o jumătate de îmbrățișare, câteva minciuni și o scrisoare lungă pe care-o citesc uneori, ca pe-o poveste.
Cel mai mult mă fascinează geamurile. Au urme aburite de palme pe ele și dacă privesc în dreptul lor, lumea de-afară se schimbă. De pildă, m-am uitat o dată la o bancă goală și gri, prin sticla transparentă. Apoi, mi-au fugit ochii pe palma albastră: de bancă erau legate două baloane colorate care pluteau cu sforile împleticite. Prin palma cea verde am văzut marea strălucind în zare, în spatele băncii. Urma violet mi-a arătat o pereche de teniși roșii, atârnați de spătar. Aveau șireturi diferite.
Anotimpurile nu-s aici la fel ca peste tot. Am avut și ani întregi de iarnă ce-au pierit într-o clipă, și zile de vară ce-au durat un secol, și veacuri de toamnă ce s-au perindat parșive pe lângă tren fugind după el de parcă-ar fi vrut să-l îmbrățișeze-n brațele lor ude și putrede până s-ar fi înecat și-ar fi rămas acolo.
Dar trenul a mers înainte. Mereu înainte, cu roțile mari învârtindu-se ca acele de ceasornic.
Nu știu unde mă vor duce șinele nepăsătoare, dar știu că vor răzbate și peste dealuri, și prin tunele întunecate, și pe câmpii întinse. Știu că nu mă voi opri până ce nu voi fi terminat de pictat întreg compartimentul și până ce nu va mai fi loc de nici un grăunte de nisip pe locul de bagaje. Voi înainte până ce scaunele vor purta sute de nume, pereții-și vor aminti aroma fiecărui loc prin care am trecut, podelele vor fi impregnate de fel și fel de urme de tălpi și-n geamuri voi avea palma care să-mi arate căldura, oriunde m-aș afla.
Înainte să cobor, îmi voi lipi obrazul de fereastră, tălpile goale de podea, degetele bătrâne de pereți, și voi culege în priviri toate câte mă vor înconjura.
Când toate astea se vor întâmpla, voi zâmbi și-mi voi aminti c-a fost cândva devreme, și mie-mi părea că e deja târziu...