Etilic

Am vene etilice
pentru că cireșele-s trecute de mult, de prin mai,
iar noi suntem în iunie. La sfârșit.
Daca n-aș pune ketchup pe paste
aș ști că asta nu-i vreme de mâncat cireșe
(semi-crude sau prea coapte),
poate doar de dormit...
Dar dacă dorm o să visez mașini vechi.
Nimeni nu mai știe cum să le conducă
decât dacă sunt automate.
(Nimeni nu mai mănâncă cireșe la mic-dejun)
Și eu vreau să dau de carnet,
dar n-am ore.
Mai bine merg să număr pătrățelele de gresie
(Una roșie, ca cireșele, și alta neagră)
până se fac scaune cu rotile,
și-apoi o să-mi dau drumul la vale,
până la mare,
pentru c-am obosit și mi-e somn.
O să dorm pe plajă, unde nu sunt mașini
(și nici cireșe, decât moarte)
unde e doar soare.
Mă-ngrop în nisip.

tic. tac.

Dimineața asta a fost mereu târziu, și ceasurile toate erau stricate. Până și LED-urile celor electronice au luat-o razna și au crezut că-s ace. Se-nvârteau nebune, să-mi arate cine cred ele că sunt.
Le-am întrebat timid „de ce?”, și-au zis că ele mă cunosc de la-nceput, căci ele sunt timpul. Ce minciună sfruntată. LED-urile astea demente nu sunt mai vechi decât mine. În fine, mi-au zis că masca mea nu e bună, și-au format un cvasi-rânjet nebun. Și închipuie-ți că ele nici măcar nu știu cum e să zâmbești. Ironic, mi-au zis că-mi place calomnia, ele, LED-urile ce-și jucau rolul de ace de ceasornic cu nonșalanța cu care iese fumul dintr-o țigară prost-stinsă. Mi-au placat visurile cu lumina nenaturală, roșiatică, și mi-au zis povestea mea (așa cum o știau ele) până am ajuns s-o cred până și eu.
Am știut atunci cât e de târziu. Am știut că până la urmă tot plec (deși toropeala-i un fel de morfină). Am știut pentru că am un ceas vechi de mână, e cam ciobit, și demodat, și numai bunicii îl mai admiră uneori, dar din păcate merge prea bine și Doamne! cât de bine poate să ticăie! N-a ratat nici o secundă, sunt convinsă (poate pentru că am tras cu ochiul la el din când în când). M-am uitat la cadranul înecat de-acum în fum, și m-am vazut, alb-negru, ca-ntro oglindă severă.
Ciudat... cât vreau să rămân, și totuși mereu plec.

La noapte-o să fie furtună.

Vântul o să-i râdă prin păr ca o fată nebună, și norii-or să se-adune deasupra cunună și ea o să cadă.
Stătea pe pervaz cu cana de ceai, sabie de tăiat prin ger. N-a terminat pentru c-avea pietre-n cealaltă mână, și-au tras-o în jos, ca o petală, ba nu, ca o frunză uscată de vie. De-ar fi fost verde ar fi văzut prin struguri ca prin vin, și-ar fi râs ea nebună prin vânt, nu vântul prin ea. De-ar fi aruncat pietrele la timp...

Balon.

Uneori mă-ntreb și-atât. Și întrebarea plutește în nori deasupra mea și e umbră („umbra din spatele corturilor dimineața, pe plajă...”) Să răspund mă fac că nu se poate. Mi se înroșesc lobii urechilor ca niște boboci de mac („semințe de mac, ca punctele negre de pe fundul ceștii de cafea... ”). Câte o dată știu că n-ar trebui să mă întreb pe mine, dar cuvintele sunt grele, ca niște blocuri de ciment tăiate stângaci („ce pas stângaci aveam atunci....”) și nu pot să mi ridic vocea, ca s-auzi.
Uneori zâmbesc frumos și fug, doar pentru că pot („și frunzele pot să zboare...”). Să stau mă fac că nu se poate. Îmi ard palmele și obrajii de parc-ar bate-un vânt năpraznic („du-te, du-te ca vântul și ca gândul...”). Da, știu c-ar fi normal să lupt și să rămân („nimic nu rămâne, pleacă și visele, și anii, și principiile...”), dar mi-e comod să pășesc fără sincronizare, să-ncetinesc când obosesc și să fug când simt că lumea se strânge toată să-mi înconjoare gleznele ca un soi de noroi gros.
Uneori dorm cu ochii deschiși și spun ce mai fac („fac bine, merci...”) și uit să visez. Să mă trezesc mă fac că nu se poate. Mă dor ochii de la lumină („închide lumina... ba nu! mai bine închide ochii...”) și vreau jaluzele („pf... jaluzele... de când aștept un soundtrack...”).
Uneori mi-e dor de mare („mare prostie să nu vrei să uiți...”). Să-mi intre nisip sub unghii și să-mi crească umbre pe piele. Alteori mi-e dor de munte ca de un prieten vechi („cam vechi concepții...”). Să ies în zori din cort („ieși afară!...”) și să miroasă-a cer, a foc mocnit, a nori și-a iarbă. 
Uneori mă mir cum poti fi tu („care eu? care tu?...”) mereu la fel. Azi nu.