Balon.

Uneori mă-ntreb și-atât. Și întrebarea plutește în nori deasupra mea și e umbră („umbra din spatele corturilor dimineața, pe plajă...”) Să răspund mă fac că nu se poate. Mi se înroșesc lobii urechilor ca niște boboci de mac („semințe de mac, ca punctele negre de pe fundul ceștii de cafea... ”). Câte o dată știu că n-ar trebui să mă întreb pe mine, dar cuvintele sunt grele, ca niște blocuri de ciment tăiate stângaci („ce pas stângaci aveam atunci....”) și nu pot să mi ridic vocea, ca s-auzi.
Uneori zâmbesc frumos și fug, doar pentru că pot („și frunzele pot să zboare...”). Să stau mă fac că nu se poate. Îmi ard palmele și obrajii de parc-ar bate-un vânt năpraznic („du-te, du-te ca vântul și ca gândul...”). Da, știu c-ar fi normal să lupt și să rămân („nimic nu rămâne, pleacă și visele, și anii, și principiile...”), dar mi-e comod să pășesc fără sincronizare, să-ncetinesc când obosesc și să fug când simt că lumea se strânge toată să-mi înconjoare gleznele ca un soi de noroi gros.
Uneori dorm cu ochii deschiși și spun ce mai fac („fac bine, merci...”) și uit să visez. Să mă trezesc mă fac că nu se poate. Mă dor ochii de la lumină („închide lumina... ba nu! mai bine închide ochii...”) și vreau jaluzele („pf... jaluzele... de când aștept un soundtrack...”).
Uneori mi-e dor de mare („mare prostie să nu vrei să uiți...”). Să-mi intre nisip sub unghii și să-mi crească umbre pe piele. Alteori mi-e dor de munte ca de un prieten vechi („cam vechi concepții...”). Să ies în zori din cort („ieși afară!...”) și să miroasă-a cer, a foc mocnit, a nori și-a iarbă. 
Uneori mă mir cum poti fi tu („care eu? care tu?...”) mereu la fel. Azi nu.