Zei

Ne naștem zei, și nici nu ne dăm seama decât mai târziu, când cineva ne sanctifică. Pentru toți dintre noi s-a scris măcar o rugăciune, s-a compus măcar un imn, s-a făcut măcar o ofrandă. Toți am fost iubiți. Și dacă nu e așa încă, va fi. Toți am fost priviți măcar o data ca și cum am fi cel mai important lucru din lume, toți am dat sens vieții cuiva.
A stat în puterea noastră să judecăm sau să iertăm, să condamnăm sau să salvăm, să ucidem sau să cruțăm. Să alegem.
Trist e că mulți aleg să ucidă, neștiind că de fapt își decimează propriul suflet și pierd astfel dreptul de a rămâne zei. Cei drepți le iau locul pe piedestral, și totul o ia de la capăt până se ajunge din nou în momentul alegerii.
Cei decăzuți rămân pe pământ. Pentru un timp, li se interzice să fie puri, sinceri și să traiasca în prezent. Li se impune să fie uitați. Pentru un timp simt că nu au suflet, sunt condamnați la goliciune și la rătăcire. Rugăciunile ce li s-au scris devin ocări, imnurile devin insulte, ofrandele se transformă în ignoranță. Iubirea devine blasfemie. O parte din ei moare, dar rămâne să-i bântuie nemiloasă șoptind din întuneric cuvinte pătrunzătoare:
„vină...”
„minciună...”
„ură...”
„uitare...”
„ce-ar fi fost dacă...”

Ne naștem zei, și ne sinucidem prin alegeri.

Dar ne naștem, oare, doar o dată...?