Recenzie II

        Şi ceasul ticăia absent, abstract - ca noţiunea de timp în sine. Pentru mine trecuseră epoci întregi, cu ere glaciare şi încălziri globale, cu meteoriţi nemiloşi ce au înghiţit specii întregi de trăiri inocente de când stam în aşteptare în faţa scenei mute; pentru alţii - abia câteva răsuflari răsfirate.
        Îmi plimbam ochii pe valurile cu sclipiri curcubeice şi căutam ecoul lor când se izbeau de malul privirii mele. Mut. Mă cuprindea un sentiment cald şi molatec, ca atingerea păturii sau jucăriei preferate pe care o are orice copil. Un dor adineuri neştiut, dar mai apoi aflat, îmi sfredelea pipetul de îndată ce-mi luam ochii de la culori plutind în lumina puternică aruncând umbre sărate ca marea pe pereţii primăvărateci.
         Pe scenă, cireşii începeau să crească, grăbiţi să-şi termine replicile. Mugurii înfloreau şi florile se pierdeau în penumbră deşirându-se în petale. Apoi, cu nesaţ, fructele sângerii umpleau crengile şi le trăgeau jubilând spre podeaua stearpă - Actorul privea nemişcat. Sferele roşiatice îmbătrâneau treptat, ridurile arse de soare se colorau în vişiniu, apoi se sfărâmau într-un praf negricios şi cădeau într-o ploaie măruntă, îndoliind scândurile. Cădeau până nu mai rămânea nici roșu, nici praf. Cădeau până nu mai rămânea nimic.

Contemporan

M-am trezit ușor dimineața. Aveam jaluzelele trase și n-am găsit telecomanda, deci le-am lăsat așa. Niciodata nu sunt singur dimineața. Televizorul îmi povestește ce mai e nou, cuptorul cu microunde îmi pregătește micul dejun și cafetiera știe exact cât trebuie să fiarbă cafeaua. Mi-am luat, ca de obicei, masa cu radioul. E mereu foarte deschis și nu vorbește niciodată cu gura plină.
Mi-am pus gândurile la spălat în mașina cea nouă. Le-am pus pe programul fără stoarcere, căci sunt încă fragile și mi-era frică să nu se rupă. Nu s-au curățat bine, deși am folosit detergentul acela pentru 99 de pete... O fi fost din cauză că mașina e cumpărată în rate...
Ziua mi-o petrec mereu în casă, citesc cărți în format digital de pe plasma mea cu diagonala de 50 inch, cărți despre cum se construiesc mașinile de defrișat și furnalurile de fabrici. Uneori mă uit și la furtuni de nisip, și la incendii de petrol în timp ce ascult zgomotul de trafic în sistemul meu surround. Câteodată mai revăd și niște nori de la explozii nucleare, dar nu prea-mi plac căci au formă de ciupercă, ciupercile cresc în pământ și pământul nu-mi face bine la tălpi.
Spre seară, mi-am dus gândurile la o plimbare prin oraș, să se usuce. E plin orașul de asfalt și de lumini. Îmi plac îndeosebi neoanele - n-au nimic natural, sunt reci și uneori îmi fac ochii să doară. E plin orașul și de praf, și aer nu mai e aproape deloc. Cât vezi cu ochii e doar beton și toate geamurile-s închise. Mă plimb mereu noaptea și mă-ntreb unde sunt ceilalți.
Am cutreierat toate străzile, dar m-am oprit când se termina pavajul,cum am mai zis, pământul îmi face rău la tălpi și n-aș vrea să mă prindă răsăritul pe afară, lumina naturală doare. Vroiam să mă întorc când am văzut cu coada ochilor o lumină electrică, în departare după linia pavajului. Noaptea abia începuse. Am intrat într-un supermarchet din apropiere și am cumpărat câteva role de saci groși de plastic. Am plătit cu cardul. Cu grijă, am început să desfac rola, pășind pe saci, către lumina necunoscută. Am ajuns destul de aproape sa pot vedea ce se întâmplă. I-am găsit pe ceilalți. Stăteau toți în jurul unui petic de iarbă și încercau să-l calce. Cu un zel nebun,  apăsau tălpile bocancilor grei pe firele pipernicite și nu reușeau să le strivească. Le puteai citi ura în ochi. În jurul peticului verde erau saci ca și ai mei, probabil restul fuseseră luați de vânt și oamenii nu s-au mai putut întoarce pe pavaj. M-am uitat în urmă, la fel se întamplase și cu cărarea mea. Am rămas frustrat, blocat pe loc, gândindu-mă la o modalitate de a ajunge la ceilalți și de a-i ajuta...
Am scris povestea asta pe Notebook-ul pe care-l port mereu la mine înainte să mă lase bateria. E aproape dimineața și mi-e frică de soare. Cred că televizorul, cafetiera și radioul meu vor fi îngrijorați. Cu siguranță vor trimite pe cineva după mine...

Plouă

Plouă și astăzi ca și-n era trecută,

- și așchiile verzi se-mbată de stropi -

Ploua cu vise, ploua cu noi.

Să te-ntreb unde duce ploaia asta tăcută?

Ne duce doar unde-am mai fost.

Plouă-n obsesii moarte și vii

Plouă pe drumuri, pe suflete, pe oameni câte doi

Și plouă la fel și peste mine.

Se joacă in ploaie copii

Și-așteaptă cuminți să uite să plângă.

Plouă asemeni pe dealuri, cum plouă pe creste.

- vreascuri trosnesc sub pași grei-

Și somnul se-ntornă pe perna eternă

Și stropii îi scriu pe frunte-o poveste.

Plouă cu zaruri.

Plouă din norii cei noi și cei vechi

Și voi doar priviți în neștire

Și apa se-adună în falduri senine.

Ploua cu stropii perechi

Și noi nici nu știm.

Îmi plouă în vene și-nec apa-n fum

- și corzile vechi au prins rugină -

Ploua și tare, și plouă și-n surdină

Și nici nu mai știu de azi e acum.

Îmi plouă și-n gând.

Vară,

Hai să ne-mbrăcăm hippie şi să fugim pe-asfalt cu tălpile goale. Să-mi lipesc urechea de pieptul tău şi s-aud în ecou cum se zbate-n tine nisipul. Să ne plimbăm mână-n mână cu firele de iarbă pe poteca aia prăfuită şi s-ajungem pe ţărm chiar la răsărit. Să se-nvârtă soarele şi să ne facă hainele ghem şi sarea să ne gâdile privirile. Vântul să-mi fure rochia lungă, înflorată, şi un val matinal să mă ţină să nu fug. Să ne scufundăm puţin câte puţin. Mai întâi grijile, apoi lucrurile care ne bântuie, apoi urile adunate, apoi iernile şi ploile, toate să se-nece pe rând şi să nu le pară rău. Să rămânem goi între mare şi cer, şi soarele să tot crească şi să nu ne judece. Să ne-mbrace în auriu şi-n vise. Şi să visăm alb şi dulce-acrişor şi văratec şi răcoros doar cât trebuie, şi umerii să ni se-mbujoreze. Să ne crească scoici în palme şi apă în păr şi-albastru în inimi. Să strângem ochii să nu nii îmbrăţişeze sarea şi să vedem lumina caldă prin pleoape. Şi s-adormim aşa, cu mâna pe mare, şi marea să ni se joace-n păr mereu, şi să nu ne mai trezim până la toamnă...

Fragment

Toată lumea vinde ceva.
Am întâlnit bătrâni ce-și fardau sufletul să-l poată vinde mai ieftin.
Am întâlnit copii ce-și deschideau ochii ca să se poată vinde mai repede.
Am văzut femei ce fugeau ca să pară mai scumpe.
Am văzut bărbați îmbibați în alcool, căci se vindeau la kilogram.
Și mereu s-a găsit cineva să-i cumpere.
Dar n-am găsit pe nimeni să-mi vândă perna cu miros de-albastru, sau verde, măcar, nisipul de sub unghii, sarea ce ne-ar fi intrat în ochi de-am fi ajuns la mare, cuvintele pe care le-am spus și le vreau înapoi, melodia perfectă la pian sau tricoul alb pe care-l aveam când eram mai mică.