M-am trezit ușor dimineața. Aveam jaluzelele trase și n-am găsit telecomanda, deci le-am lăsat așa. Niciodata nu sunt singur dimineața. Televizorul îmi povestește ce mai e nou, cuptorul cu microunde îmi pregătește micul dejun și cafetiera știe exact cât trebuie să fiarbă cafeaua. Mi-am luat, ca de obicei, masa cu radioul. E mereu foarte deschis și nu vorbește niciodată cu gura plină.
Mi-am pus gândurile la spălat în mașina cea nouă. Le-am pus pe programul fără stoarcere, căci sunt încă fragile și mi-era frică să nu se rupă. Nu s-au curățat bine, deși am folosit detergentul acela pentru 99 de pete... O fi fost din cauză că mașina e cumpărată în rate...
Ziua mi-o petrec mereu în casă, citesc cărți în format digital de pe plasma mea cu diagonala de 50 inch, cărți despre cum se construiesc mașinile de defrișat și furnalurile de fabrici. Uneori mă uit și la furtuni de nisip, și la incendii de petrol în timp ce ascult zgomotul de trafic în sistemul meu surround. Câteodată mai revăd și niște nori de la explozii nucleare, dar nu prea-mi plac căci au formă de ciupercă, ciupercile cresc în pământ și pământul nu-mi face bine la tălpi.
Spre seară, mi-am dus gândurile la o plimbare prin oraș, să se usuce. E plin orașul de asfalt și de lumini. Îmi plac îndeosebi neoanele - n-au nimic natural, sunt reci și uneori îmi fac ochii să doară. E plin orașul și de praf, și aer nu mai e aproape deloc. Cât vezi cu ochii e doar beton și toate geamurile-s închise. Mă plimb mereu noaptea și mă-ntreb unde sunt ceilalți.
Am cutreierat toate străzile, dar m-am oprit când se termina pavajul,cum am mai zis, pământul îmi face rău la tălpi și n-aș vrea să mă prindă răsăritul pe afară, lumina naturală doare. Vroiam să mă întorc când am văzut cu coada ochilor o lumină electrică, în departare după linia pavajului. Noaptea abia începuse. Am intrat într-un supermarchet din apropiere și am cumpărat câteva role de saci groși de plastic. Am plătit cu cardul. Cu grijă, am început să desfac rola, pășind pe saci, către lumina necunoscută. Am ajuns destul de aproape sa pot vedea ce se întâmplă. I-am găsit pe ceilalți. Stăteau toți în jurul unui petic de iarbă și încercau să-l calce. Cu un zel nebun, apăsau tălpile bocancilor grei pe firele pipernicite și nu reușeau să le strivească. Le puteai citi ura în ochi. În jurul peticului verde erau saci ca și ai mei, probabil restul fuseseră luați de vânt și oamenii nu s-au mai putut întoarce pe pavaj. M-am uitat în urmă, la fel se întamplase și cu cărarea mea. Am rămas frustrat, blocat pe loc, gândindu-mă la o modalitate de a ajunge la ceilalți și de a-i ajuta...
Am scris povestea asta pe Notebook-ul pe care-l port mereu la mine înainte să mă lase bateria. E aproape dimineața și mi-e frică de soare. Cred că televizorul, cafetiera și radioul meu vor fi îngrijorați. Cu siguranță vor trimite pe cineva după mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu