Şi ceasul ticăia absent, abstract - ca noţiunea de timp în sine. Pentru mine trecuseră epoci întregi, cu ere glaciare şi încălziri globale, cu meteoriţi nemiloşi ce au înghiţit specii întregi de trăiri inocente de când stam în aşteptare în faţa scenei mute; pentru alţii - abia câteva răsuflari răsfirate.
Îmi plimbam ochii pe valurile cu sclipiri curcubeice şi căutam ecoul lor când se izbeau de malul privirii mele. Mut. Mă cuprindea un sentiment cald şi molatec, ca atingerea păturii sau jucăriei preferate pe care o are orice copil. Un dor adineuri neştiut, dar mai apoi aflat, îmi sfredelea pipetul de îndată ce-mi luam ochii de la culori plutind în lumina puternică aruncând umbre sărate ca marea pe pereţii primăvărateci.
Pe scenă, cireşii începeau să crească, grăbiţi să-şi termine replicile. Mugurii înfloreau şi florile se pierdeau în penumbră deşirându-se în petale. Apoi, cu nesaţ, fructele sângerii umpleau crengile şi le trăgeau jubilând spre podeaua stearpă - Actorul privea nemişcat. Sferele roşiatice îmbătrâneau treptat, ridurile arse de soare se colorau în vişiniu, apoi se sfărâmau într-un praf negricios şi cădeau într-o ploaie măruntă, îndoliind scândurile. Cădeau până nu mai rămânea nici roșu, nici praf. Cădeau până nu mai rămânea nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu