Regele alb și-a uitat rocada. Nu mai e mai și ne-au stricat și zăpada. Fulgii pătrați de hârtie nu zboară fără vânt. Nu plânge nici un copil după voi, gânduri aiurea.
Somnul meu e pierdut prin perne străine, prin picuri de rouă, prin valuri și fire de păr castanii. Ca un voal se-așterne uitarea pe anii trecuți ca prin vis. Vis de porțelan - s-a spart la prima vorbă cu gust de cireșe.
Prin sterșini ruginite cântă picuri de ploaie albastră, departe, și ecoul melodiei lor stranii se răsfrânge printre stâlpii solitari de telegraf. Sunt vechi și ei, și nimeni nu le mai știe limbajul codat, frumos ca un ritm de vals colorat.
Deschid o altă carte gri și coperta ei de beton strivește clipele trecute. Rime nu sunt. Versurile sunt albe și-abia se zăresc. Citește-mi cu voce tare, ca pe-o poveste cu zâne, și când termini, scrie-mi-le-ntro scrisoare, să nu le uit...
Târăște vântul cuvinte stricate și-mi foșnăie-mpletite în păr, apoi mi s-așează cuminți după ureche, și-mi presează tâmpla cu sete. Bat ritmuri ciudate și-au gust de ceva, nu-mi aduc aminte de ce. Nu sunt aici. Sunt pe banca aia, de-atunci, din lumea aia, din ochii ăia, de-acolo.
La mine ninge tot mai tare și fulgii frig ca fierul incins și-mi lasă pe pleoape urme roșii. Se aprind încet, dar sigur. Cu mâinile-nghețate într-un morman de zăpadă incandescentă mă uit la lume. E tot mai clară, până când pleoapele sunt scrum și zboară nonșalant ca scuturate din vârful unei țigarete oarecare, nici prima, nici ultima. Mă rog să mă-ngroape zăpada cu totul, să mă topească înainte s-apuc să văd ce e dincolo de pleoape.
O gură, oarecare și ea, râde strident. S-a terminat zăpada. Mi s-au terminat și pleoapele. Palme oarecare strivesc culorile și dau jos soarele. Îl taie felii și-l pun în cutii de conservă gri. Mai e puțin. Sunt într-un parc fără frunze, de fapt aici am fost mereu, dar nu-l vedeam. Copacii negri, ascuțiți, îmi scrijelesc în piele cuvine obsecene și-mi sfâșie hainele. E frig, și fug, și vântul de gheață-mi crestează în buze minciuni.
Cad în genunchi și vreau să mă-ntorc și gura aceea râde mereu, râde dement și ritmat ca o toacă. Miroase a ceară și mi crește sub unghii țărână.
Un copil diform aruncă cu pietre în urma mea. Îmi spune ceva dar nu-l înțeleg. Degetul lui scheletic îmi arată ceva în urmă. O armată de fețe cunoscute, cu pleoapele-n flăcări, așteaptă cuminți să vadă ce e aici. Scrumul curge cascade, ca o ceață groasă, înecăcioasă. Rând pe rând, se trezesc și scot din pămând serviete negre, lucioase, și mânerele lor ascuțite le taie palmele dar lor nu le pasă. Merg în cadență spre lumina murdară. Merg și cresc mereu, și se umple de cuvinte vulgare crestate, și-ncep să rânjească și să tragă sălbatic de crengi și să urle slut. Nu mai recunosc pe nimeni. Cineva mă prinde de mână și mă trage în șuvoiul grotesc.
La ieșirea din parc, ca un străjer zdrențăros, stă o oglindă murdară. Mă îndrept spre ea și rămân ținuită în noroi. Alaiul diform se oprește și mă-mpinge în față. În centrul sticlei murdare, pătate de figuri pocite, zăresc o fărâmă de familiaritate.
Sunt eu. Cresc și cineva-mi întinde o servietă. Prind fără ezitare mânerul ca o lamă și ecoul rasului dement se izbeste de mine. Imi intra prin pori si-mi zice ca e al meu. Il iau.
Nu mai simt. Nu mai stiu. Sunt gri.
Nimic nu-i mai bun ca stropii de ploaie din cana mea de ceai fierbinte. Inspir aburii cu sete, ca pe ultima gura de aer. Aer curat. Mă uit de-a lungul străzii atât de mult umblată: nici urmă de pudoare, nici lumini palide, doar pași de scrum și palme de praf. M-agită soarele palid, așa că mă-ntorc la cana mea tulbure. Totul e clar. Cana e alba ca iarna și ceaiul e negru ca o viață pierdută. Încă frige și nu vreau să suflu. Amestec cu privirea. Nici urmă de gri. Nici ceasul nu doare când bate în geamuri închise.
... și soarele de toamnă o să coacă frunzele, și or să cadă cascade... puzderie de lumini colorate și stinse... și-or să strige toate că seara asta e veche și perdelele-s trase... până și crengilor uscate le crește piele de mamă și-mi mângâie fruntea plecată... acum înțeleg și mă simt acasă... acum nu mai plec... acum nu mai vin...acum doar zâmbesc...
Când m-am trezit eram deja în tren. Genele-mi tremurau ritmic, răsfirându-se sub respirația de metal. E devreme. Atât de devreme încât soarele-mi bate puternic în piept și razele sale lungi arată ore cu minus pe cadrane abia răsărite.
Nu-mi amintesc când am urcat și nici din ce gară, dar știu că de-acolo au plecat toți. E firească călătoria mea, și nu vreau să cobor curând. Oricum, oricând aș coborî aș ajunge la capătul drumului.
Fiecare călător are compartimentul său. Pe-al meu am început deja să scriu câte ceva. Pe pereți am pictat ceva locuri pe care le-am văzut din mers. Pe scaune, au intrat călători străini și și-au scrijelit numele. Unii caligrafic, iar alții cu stângăcie. Podelele au deja urme de noroi și rugină, dar am plantat și câteva fire râzlețe de iarbă. Locurile de bagaje sunt pline pe jumătate. Au urcat mulți și și-au uitat lucruri pe rafturile mele când m-au vizitat: o copertă de carte, vârfuri de creion, gânduri, un săculeț cu nisip, păreri, un chibrit, o mănușă, câteva cuvinte, o jumătate de îmbrățișare, câteva minciuni și o scrisoare lungă pe care-o citesc uneori, ca pe-o poveste.
Cel mai mult mă fascinează geamurile. Au urme aburite de palme pe ele și dacă privesc în dreptul lor, lumea de-afară se schimbă. De pildă, m-am uitat o dată la o bancă goală și gri, prin sticla transparentă. Apoi, mi-au fugit ochii pe palma albastră: de bancă erau legate două baloane colorate care pluteau cu sforile împleticite. Prin palma cea verde am văzut marea strălucind în zare, în spatele băncii. Urma violet mi-a arătat o pereche de teniși roșii, atârnați de spătar. Aveau șireturi diferite.
Anotimpurile nu-s aici la fel ca peste tot. Am avut și ani întregi de iarnă ce-au pierit într-o clipă, și zile de vară ce-au durat un secol, și veacuri de toamnă ce s-au perindat parșive pe lângă tren fugind după el de parcă-ar fi vrut să-l îmbrățișeze-n brațele lor ude și putrede până s-ar fi înecat și-ar fi rămas acolo.
Dar trenul a mers înainte. Mereu înainte, cu roțile mari învârtindu-se ca acele de ceasornic.
Nu știu unde mă vor duce șinele nepăsătoare, dar știu că vor răzbate și peste dealuri, și prin tunele întunecate, și pe câmpii întinse. Știu că nu mă voi opri până ce nu voi fi terminat de pictat întreg compartimentul și până ce nu va mai fi loc de nici un grăunte de nisip pe locul de bagaje. Voi înainte până ce scaunele vor purta sute de nume, pereții-și vor aminti aroma fiecărui loc prin care am trecut, podelele vor fi impregnate de fel și fel de urme de tălpi și-n geamuri voi avea palma care să-mi arate căldura, oriunde m-aș afla.
Înainte să cobor, îmi voi lipi obrazul de fereastră, tălpile goale de podea, degetele bătrâne de pereți, și voi culege în priviri toate câte mă vor înconjura.
Când toate astea se vor întâmpla, voi zâmbi și-mi voi aminti c-a fost cândva devreme, și mie-mi părea că e deja târziu...
Cunoșteam cândva un licurici. Era mic și părea neînsemnat în ochii necunoscătorilor. Dar era al meu și eu puteam să văd cât de mult strălucește. Numai el știa să facă din beznă lumină caldă. Uneori mă gândeam că el a inventat speranța, el a făcut lumea să fie așa cum o vedeam eu, prin lentilele mele puțin aburite, și de aceea credeam că lui i se cuvin toate: și vise, și veacuri, și lacrimi, și buze, și gânduri, și doruri și ultima bucățică rămasă de ciocolată.
Într-o zi l-am pierdut. Am uitat să spun că noi locuiam într-un borcan spațios, izolat fonic. Vedeam mereu lumea de afară, dar lumea nu ne putea atinge. Și cum ziceam, într-o zi, probabil erodat de timp, capacul a cedat, și căzând a retezat și puțin din aripa licuriciului. Am fugit,oricum, amândoi, curioși și nebuni după lumea cea nouă, fără limite, deși capacul păruse a fi foarte important la vremea aceea. Eu m-am cam rătăcit. Fără busolă și fără hartă am călătorit haihui, fără vreun scop anume. Am avut fel și fel de călăuze, dar mai toate erau mai rătăcite decât mine și-am hotărât să-mi fac propriul meu drum, dacă pe cel făcut de alții nu izbuteam să-l găsesc.
Licuriciul a fost mai norocos, vedeți voi, el strălucea și putea să facă tot felul de lucruri deosebite, cum ar fi să zboare cu o singură aripa, să zâmbească frumos și să stea nemișcat mult timp. Și în plus nu era nici tare pretențios, și nici tare curios, așa că s-a așezat într-un borcan gol de dulceață de trandafiri pe care îl ochise de ceva vreme, unde mai locuia deja cineva, care l-a acceptat, și l-a lăsat să rămână deși nu mai avea decât o aripă întreagă, și nu mai strălucea ca altă dată. Un ghid priceput, care s-a oferit sa-i prezinte lumea de acolo, din borcanul lor. Licuriciul a fost de acord, și astfel s-a pus capacul. Al doilea capac important din viața lui, unul ce părea a fi și el cel mai important, la vremea aceea. Nu după mult timp, licuriciul s-a vindecat complet. Acum strălucea, și aripa i s-a reparat, ba chiar îi înmugurea încă o pereche în plus, pe care era hotărât să o dea ghidului său într-o zi. Multe despre cele ce s-au întâmplat în timpul ce-a urmat, doar cei din borcan știu cu-adevărat, căci în final, fusese lumea lor.
Inevitabil, într-o zi, licuriciul și ghidul se uitau la lume prin părți diferite ale borcanului, și ghidul a văzut interesant, nu se știe ce, și s-a strecurat afară, printr-o gaură de aerisire din capacul borcanului. A plecat fără avertisment și fără să lase vreo explicație inteligibilă.
Licuriciul a rămas prins în borcan, suferind, căci încă mai avea perechea de aripi adiționale prinse în spate, și nu încăpea prin gaurile de aerisire. Nu știa cum e lumea din borcan când e de unul singur, așa că încet, încet a început să pălească, privind mereu urmele lăsate pe borcan de ghid. Erau acolo desenate mai toate lucrurile ce le-au descoperit împreună. E de-a dreptul grotesc și sfâșietor să-l privești din anumite unghuiri, cum stă, blocat, fără să facă nimic, uitându-se pierdut la ceea a fost, și nefiind în stare nici să se bucure de frumusețea de care-a avut parte, nici să-și ia inima-n dinți și să lustruiasca puțin câte puțin din zidurile de sticlă.
Au încercat mulți să-l scoată de acolo, dar capacul e strâns tare, și el nu e pregătit să plece încă. Mi-aș dori să-l pot ajuta și eu cumva, dar nu știu cum.
Oricum, partea bună e ceea ce el nu știe încă. Într-o zi, o ființă ciudată și împiedicată va dărâma borcanul, și îl va sparge. Licuriciul nu va ști ce l-a lovit, și buimac își va privi salvatorul și-atunci nimic nu va părea mai important decât capacul următorului borcan în care va locui, și nici nu-și va aminti de cioburile celui vechi. Va învăța să strălucească din nou, să facă din beznă lumină și să zâmbească așa cum n-a mai zâmbit vreodata.
