Călătorie

Nu ştia unde e. Nu ştia nici cine e. A întrebat ce s-a-ntâmplat şi i-au răspuns că s-a născut. I-au dat o robă albă, pură, şi i-au spus să o poarte cu grijă, căci atâta timp cât o va avea, nu se va rătăci.
A început să se plimbe printre nori, privind mereu înainte, sau în sus. Totul era paşnic, plin de un alb calm. Dar nu ştia să vadă. Brize uşoare treceau pe lângă ea. Dar nu ştia să simtă. Vântul se izbea uşor de nori, construind o simfonie a păcii. Dar nu ştia să audă.
Simţea că ceva îi scapă. Ei ştiau, şi i-au spus să privească în jos de vrea să înveţe. A privit atât de grăbită încât nu a apucat măcar să-i audă cum o previn...
A căzut. O lume complet noua. Plină de culori, senzaţii şi zgomote. Haos. A întrebat din nou ce s-a-ntâmplat dar nu i-a mai răspuns nimeni. A început să rememoreze amintiri străine. Ştia acum că este om dar nu ştia de unde vine.
Brizele, mai puternice aici, se izbeau neîmdurătoare de ea, colorându-i roba cu picăţele gri. Vuietul vântului îi zgâria gândul şi o păta cu negru. Deasupra, era cerul - albastru. Acum ştia să vadă în culori.
A început să păşească, timid mai întâi, apoi cu hotărâre. Avea o destinaţie, era sigură. Ştia drumul dar uitase unde trebuie s-ajungă.
Străzile pietruite se semnau pe tălpile ei goale. Când atingea, în treacăt, umărul vreunui călător tăcut, roba odată alba înflorea în nuanţe portocalii uneori, sau verzi, sau chiar albastre. Unii se opreau doar să-i zâmbească şi zâmbetul lor se oglindea în nuanţe calde pe cămaşa lungă.
Nopţile o pictau cu aurore boreale. Unele zile o umpleau de dâre roşii, altele o desenau atent în forme neinventate încă.
Veşmântul îi devenea tot mai plin, şi tot mai puţin loc rămânea alb. Dar ea nu observa. Mergea în continoare spre locul neştiut. În drumul ei, nu mai vedea pe nimeni îmbrăcat la fel, şi toţi care-i vedeau haina o priveau ciudat. Nu-i plăcea, aşa că a hotărât să o schimbe.
A dat-o jos într-o noapte ploioasă, după ce stătuse, nici ea nu mai ştia cât, sub picurii reci, sperând că aceştia vor spăla culorile. Se ştia acum goală şi şi-a amintit de unde a venit. A fost cuprinsă de un dor arzător de alb şi l-a căutat pretutindeni în lumea aceea, dar nu era nicăieri. Ştia că s-a rătăcit. Ştia ca roba ei nu va mai fi niciodata alba ca la început.
Ciudat, dar nu îi părea rău. Îşi îmbrăcă veşmântul şi păşi semeaţă înainte, căutând noi locuri şi noi oameni care să i se semneze pe suflet. Păşi spre odisei care aveau s-o inventeze şi s-o reinventeze în mii de moduri. Păşi spre viaţă, cu dorul de alb alături...

Introspecție

Mi-e somn din nou şi-adorm cu sufletul în palma ta. Te visez cu chipul mut. Îți duci palma spre frunte să-mi sufoci esența între tâmplele tale uscate. Gleznele-ți sunt răsucite nefiresc și înaintezi, șchiopătând, făcând pași în spate. Mă-ntreb de ce m-ai găsit de fapt. Mă-ntreb de ce-mi plutește sufletul deasupra degetelor tale palide. Te-ntreb și pe tine, șoptit, să nu străpung liniștea nefirească:
- Cine ești?
- M-am rătăcit.
- Știi unde mergi?
- Nu, dar știu de unde am plecat.
- Și eu?
- Și tu, ca și mine.
- Și acum?
- Nu, acum nu. Atunci...
Mă îngrozești. Îmi închid șoaptele sub pleoape. Vreau să mă trezesc, dar cerul m-apasă înapoi în vis. Simt cum îmi întinzi mâna rece în care ții sufletul, ca pe-un trofeu. Degetele mele se răsfiră și se împleticesc cu ale tale și se lungesc ne-natural și se îndreaptă spre cerul care face aluzii flămânde. Știu ce se va întâmpla când îl vom atinge. Sufletu-mi se va risipi ca nisipul spulberat de vânt și se va îneca apoi în mare. Încerc să te opresc și nu pot. Știi prea multe lucruri uitate. Degetele tale le strâng pe ale mele. Aproape le strivesc, trăgându-le cu sete spre înalt. Lupt cu stoicism deși știu deja a cui va fi victoria. Mă uit în sus spre tine. Ți-au răsărit ochi înroșiți și ploua din ei ne-ncetat. Picăturile-mi ard gândurile, îmi spală ultimul dram de cunoștință și uit de ce mă lupt. Las palmele înodate să se-nalțe. Puțin, încă puțin, și ajungem...
O șoaptă:
-Unde? Știu unde merg?
-Da, dar nu mai știi de unde ai plecat.
Am obosit. Genele-mi sunt pictate cu plumb. Clipesc des. Mi-e somn din nou şi-adorm cu sufletul în palma ta...

Basm

23:00 - Despodobit întârziat. La revedere, Crăciun !... da, da... știu că ar fi trebuit să fac asta acum muuult timp
23:20 - Un maldăr de cutii întortocheate cu jucarii de pluș și globuri (unele întregi, altele nu) zac pe podea - încercare nereușită de a depozita „Crăciun la cutie” pe dulap

Mda... si normal că trebuie să strâng. Ridic cutia de șah, de pe la mijlocul grămezii. Vârful nu părea un loc demn de la care să încep. 
Printre alte lucruri, de undeva de dedesupt, se rostogolește spre mine, ostentativ, un lucru curios și oarecum străin. Întind mâna și strâng în pumn o castană cam vestejită. Mă face să ma gândesc la vasele în care se ține cenușa celor incinerați. Brrr...  O strâng totuși mai tare, ca și cum asta m-ar ajuta să alung comparația bizară. Mi se pare că emană o căldură vagă...
Închid ochii, mi-e cam somn... ce ți-e și cu orele astea de dimineață. Castana îmi desenează povești pe interiorul pleoapele închise - un basm, cu Ileana Cosânzeana și Făt Frumos, în varianta modernă. Povești pe care nu le-am mai citit de-un veac, care au amorțit într-o carte veche, cu pagini pe punctul de a se sfărâma....

A fost odata, ca niciodată, că de n-ar fi fost - nu s-ar fi apucat de scris, a fost o Ileană Cosânzeană, și un Făt Frumos. Evident, ei s-au întâlnit, și s-au îndrăgostit, pe un fundal - nu romantic- ci plin de zăngănituri haotice de chitară. Înainte să se căsătorească, se întâlneau fără știrea regilor și reginelor - părinții lor , la răscrucea dintre tărâmul unde s-au întâlnit și locul în care își luau rămas bun în fiecare zi - stația de calești. Au făcut nuntă cu mare vervă, de și-au impresionat frații și surorile , care le-au urmat exemplul în scurt timp.
S-au mutat împreună, sufletește. Au trăit fericiți, chiar și după ce moartea a încercat să îi despartă de câteva ori. Au trecut prin bune, și prin rele. S-au luptat cu balauri, zmei și oameni spâni. Nu numai Făt-Frumos, ci și Ileana... că doar au trecut vremurile în care doar bărbații știau să mânuiască o spadă. Copii n-au avut (slavă Domnului...) căci erau zgârciți și nu vroiau să-și împartă dragostea decât între ei (și erau și foarte tineri - dar mă rog).
Cam în timpul ăsta, am fost culeasă eu...
Dupa ceva timp, au început războaiele. Din motive necunoscute, cei doi nu au luptat de aceeași parte, ci unul împotriva celuilalt. S-a încercat cu tratate de pace, dar dorința ambilor de a ieși învingător era prea mare. Încăpățânați - ce să-i faci. Bătălii sângeroase au urmat... Armate decimate, ținuturi întregi distruse, durere și pierdere pentru ambele părți.
S-a sfârșit neașteptat: el - dezertor ; ea - moartă pe câmpul de luptă ;
Bineînțeles, personajul adjutant - să zicem că era... un duh dintr-o lampă (nu-mi plac caii cu super-puteri), a adus Apa Vie, și a trezit-o pe fată. Războiul era sfârșit doar la suprafață. În sinea lor, mai luptau amândoi, fără să știe prea bine de ce.
Și lucrurile au luat o întorsătură (nu chiar atât de) neașteptată. Făt-Frumos cel rătăcitor s-a întors acasă și întâlnindu-se cu Ileana și-au propus să facă pe-a ignoranții („Război? Care război?! Unde?! Când?!”).
Mda doar că lucrurile nu au mers precum credeau ei... Și în scurt timp luptele au izbucnit din nou. Alți soldați picați la datorie, alte distrugeri - abea de mai rămăsese ceva din ei și din împărăția lor cândva măreață.
Sfârșitul - asemănător, dar cu schimb de roluri: ea - dezertoare ; el - mort pe câmpul de luptă ;
Duhul a adus din nou Apa Vie, dar mai puțină (e criză) și Făt-Frumos nu mai era același când s-a trezit.
Ileana Cosânzeana s-a sinucis și când a fost trezită era total schimbată.
Și totuși, au trăit fericiți (în varianta lor cea noua) până la adânci bătrâneți (fiecare în lumea lui) dacă n-or mai fi trăind și astăzi...


Deschid ochii, ciudată poveste... ciudată castană...
Ups... e trecut de miezul nopții, deja... mai bine m-aș grăbi cu strânsul lucrurilor care încă zac pe podea...

Zei

Ne naștem zei, și nici nu ne dăm seama decât mai târziu, când cineva ne sanctifică. Pentru toți dintre noi s-a scris măcar o rugăciune, s-a compus măcar un imn, s-a făcut măcar o ofrandă. Toți am fost iubiți. Și dacă nu e așa încă, va fi. Toți am fost priviți măcar o data ca și cum am fi cel mai important lucru din lume, toți am dat sens vieții cuiva.
A stat în puterea noastră să judecăm sau să iertăm, să condamnăm sau să salvăm, să ucidem sau să cruțăm. Să alegem.
Trist e că mulți aleg să ucidă, neștiind că de fapt își decimează propriul suflet și pierd astfel dreptul de a rămâne zei. Cei drepți le iau locul pe piedestral, și totul o ia de la capăt până se ajunge din nou în momentul alegerii.
Cei decăzuți rămân pe pământ. Pentru un timp, li se interzice să fie puri, sinceri și să traiasca în prezent. Li se impune să fie uitați. Pentru un timp simt că nu au suflet, sunt condamnați la goliciune și la rătăcire. Rugăciunile ce li s-au scris devin ocări, imnurile devin insulte, ofrandele se transformă în ignoranță. Iubirea devine blasfemie. O parte din ei moare, dar rămâne să-i bântuie nemiloasă șoptind din întuneric cuvinte pătrunzătoare:
„vină...”
„minciună...”
„ură...”
„uitare...”
„ce-ar fi fost dacă...”

Ne naștem zei, și ne sinucidem prin alegeri.

Dar ne naștem, oare, doar o dată...?

Poezie + matematica

Mi s-a părut interesant. A trebuit să îmbinăm poezia cu matematica... Și uite ce-a ieșit
P.S: Ce e cu bolt, e începutul de la care trebuia să pornim

Să tinzi spre infinit...

Tangenta ochiului meu înghite hăul divizat

-în mine și în tine-

Doar tu, pe axa irisului, înveți geometria sferelor albastre.

Iar eu, din centru, încerc să te trag aproape,

să fim concurenți, măcar...

Ți-am făcut loc în curba concavă, rubinie, a inimii mele,

mi-am sculptat marginea înadins, căci poate vom coincide.

Mi-ai ridicat iubirea la pătrat

și mi-ai cerut să fim congruenți în toate cazurile.

Vroiai prea mult.

Eu purtam doar un radical de ordinul amintirii

din simțămintele tale. Am fugit.

Și-ai fugit și tu.

Ne-auzi paraleli când îți vâjâie vântul pe lângă tâmple,

deși cândva ne visai în cerc.

Dar visele n-au compas, și cercurile le sunt imperfecte.

Cândva erai bijectiv, și eu eram soluția ta.

Când ne-am pierdut speranța,

ne-am pierdut unul de celălalt,

și privirile au uitat să fie asimptote.

Inima ta s-a făcut hexagonală printr-o translație nefirească

Și colțurile ei mă dor.

Și laturile ei mă țin departe.

Aș vrea să ne putem descompune în factori primi.

Atunci ar fi mai simplu.

Atunci nu vom mai fi periodici.

Atunci vei fi învățat pe de rost geometria sferelor albastre.

Atunci vei tinde spre infinit...

Absurd

Te uită cum spulberă vântul și nori
Și vieți, și vise, și strângeri de mână.
Și uite cum iarna se-nchide-n ochi de țărână.
Dar eu sunt aici și-n mâini îmi cresc flori,
Când noaptea e zi, și ziua e noapte...

Te uită cum timpul alungă trăiri
Și clipe, și fețe, și-aduce uitare
Și spuse întregi se-neacă în mare.
Dar eu te privesc și tu mă cutremuri,
Când ochi se închid, și ochi se deschid...

Te uită cum zâmbetul dă și culoare
Și sens, și nume, și chiar de-i perfid
M-ajută să fug de ce vreau să desfid.
Dar eu rămân, căci poate că-i soare,
Când nimicul e totul, și tot e nimic...