sâmbătă, 8 octombrie 2011

Frânturi

... și soarele de toamnă o să coacă frunzele, și or să cadă cascade... puzderie de lumini colorate și stinse... și-or să strige toate că seara asta e veche și perdelele-s trase... până și crengilor uscate le crește piele de mamă și-mi mângâie fruntea plecată... acum înțeleg și mă simt acasă... acum nu mai plec... acum nu mai vin...acum doar zâmbesc...

duminică, 18 septembrie 2011

Devreme

Când m-am trezit eram deja în tren. Genele-mi tremurau ritmic, răsfirându-se sub respirația de metal. E devreme. Atât de devreme încât soarele-mi bate puternic în piept și razele sale lungi arată ore cu minus pe cadrane abia răsărite.
Nu-mi amintesc când am urcat și nici din ce gară, dar știu că de-acolo au plecat toți. E firească călătoria mea, și nu vreau să cobor curând. Oricum, oricând aș coborî aș ajunge la capătul drumului.
Fiecare călător are compartimentul său. Pe-al meu am început deja să scriu câte ceva. Pe pereți am pictat ceva locuri pe care le-am văzut din mers. Pe scaune, au intrat călători străini și și-au scrijelit numele. Unii caligrafic, iar alții cu stângăcie. Podelele au deja urme de noroi și rugină, dar am plantat și câteva fire râzlețe de iarbă. Locurile de bagaje sunt pline pe jumătate. Au urcat mulți și și-au uitat lucruri pe rafturile mele când m-au vizitat: o copertă de carte, vârfuri de creion, gânduri, un săculeț cu nisip, păreri, un chibrit, o mănușă, câteva cuvinte, o jumătate de îmbrățișare, câteva minciuni și o scrisoare lungă pe care-o citesc uneori, ca pe-o poveste.
Cel mai mult mă fascinează geamurile. Au urme aburite de palme pe ele și dacă privesc în dreptul lor, lumea de-afară se schimbă. De pildă, m-am uitat o dată la o bancă goală și gri, prin sticla transparentă. Apoi, mi-au fugit ochii pe palma albastră: de bancă erau legate două baloane colorate care pluteau cu sforile împleticite. Prin palma cea verde am văzut marea strălucind în zare, în spatele băncii. Urma violet mi-a arătat o pereche de teniși roșii, atârnați de spătar. Aveau șireturi diferite.
Anotimpurile nu-s aici la fel ca peste tot. Am avut și ani întregi de iarnă ce-au pierit într-o clipă, și zile de vară ce-au durat un secol, și veacuri de toamnă ce s-au perindat parșive pe lângă tren fugind după el de parcă-ar fi vrut să-l îmbrățișeze-n brațele lor ude și putrede până s-ar fi înecat și-ar fi rămas acolo.
Dar trenul a mers înainte. Mereu înainte, cu roțile mari învârtindu-se ca acele de ceasornic.
Nu știu unde mă vor duce șinele nepăsătoare, dar știu că vor răzbate și peste dealuri, și prin tunele întunecate, și pe câmpii întinse. Știu că nu mă voi opri până ce nu voi fi terminat de pictat întreg compartimentul și până ce nu va mai fi loc de nici un grăunte de nisip pe locul de bagaje. Voi înainte până ce scaunele vor purta sute de nume, pereții-și vor aminti aroma fiecărui loc prin care am trecut, podelele vor fi impregnate de fel și fel de urme de tălpi și-n geamuri voi avea palma care să-mi arate căldura, oriunde m-aș afla.
Înainte să cobor, îmi voi lipi obrazul de fereastră, tălpile goale de podea, degetele bătrâne de pereți, și voi culege în priviri toate câte mă vor înconjura.
Când toate astea se vor întâmpla, voi zâmbi și-mi voi aminti c-a fost cândva devreme, și mie-mi părea că e deja târziu...

vineri, 16 septembrie 2011

Licuriciul

Cunoșteam cândva un licurici. Era mic și părea neînsemnat în ochii necunoscătorilor. Dar era al meu și eu puteam să văd cât de mult strălucește. Numai el știa să facă din beznă lumină caldă. Uneori mă gândeam că el a inventat speranța, el a făcut lumea să fie așa cum o vedeam eu, prin lentilele mele puțin aburite, și de aceea credeam că lui i se cuvin toate: și vise, și veacuri, și lacrimi, și buze, și gânduri, și doruri și ultima bucățică rămasă de ciocolată.
Într-o zi l-am pierdut. Am uitat să spun că noi locuiam într-un borcan spațios, izolat fonic. Vedeam mereu lumea de afară, dar lumea nu ne putea atinge. Și cum ziceam, într-o zi, probabil erodat de timp, capacul a cedat, și căzând a retezat și puțin din aripa licuriciului. Am fugit,oricum, amândoi, curioși și nebuni după lumea cea nouă, fără limite, deși capacul păruse a fi foarte important la vremea aceea. Eu m-am cam rătăcit. Fără busolă și fără hartă am călătorit haihui, fără vreun scop anume. Am avut fel și fel de călăuze, dar mai toate erau mai rătăcite decât mine și-am hotărât să-mi fac propriul meu drum, dacă pe cel făcut de alții nu izbuteam să-l găsesc.
Licuriciul a fost mai norocos, vedeți voi, el strălucea și putea să facă tot felul de lucruri deosebite, cum ar fi să zboare cu o singură aripa, să zâmbească frumos și să stea nemișcat mult timp. Și în plus nu era nici tare pretențios, și nici tare curios, așa că s-a așezat într-un borcan gol de dulceață de trandafiri pe care îl ochise de ceva vreme, unde mai locuia deja cineva, care l-a acceptat, și l-a lăsat să rămână deși nu mai avea decât o aripă întreagă, și nu mai strălucea ca altă dată. Un ghid priceput, care s-a oferit sa-i prezinte lumea de acolo, din borcanul lor. Licuriciul a fost de acord, și astfel s-a pus capacul. Al doilea capac important din viața lui, unul ce părea a fi și el cel mai important, la vremea aceea. Nu după mult timp, licuriciul s-a vindecat complet. Acum strălucea, și aripa i s-a reparat, ba chiar îi înmugurea încă o pereche în plus, pe care era hotărât să o dea ghidului său într-o zi. Multe despre cele ce s-au întâmplat în timpul ce-a urmat, doar cei din borcan știu cu-adevărat, căci în final, fusese lumea lor.
Inevitabil, într-o zi, licuriciul și ghidul se uitau la lume prin părți diferite ale borcanului, și ghidul a văzut interesant, nu se știe ce, și s-a strecurat afară, printr-o gaură de aerisire din capacul borcanului. A plecat fără avertisment și fără să lase vreo explicație inteligibilă.
Licuriciul a rămas prins în borcan, suferind, căci încă mai avea perechea de aripi adiționale prinse în spate, și nu încăpea prin gaurile de aerisire. Nu știa cum e lumea din borcan când e de unul singur, așa că încet, încet a început să pălească, privind mereu urmele lăsate pe borcan de ghid. Erau acolo desenate mai toate lucrurile ce le-au descoperit împreună. E de-a dreptul grotesc și sfâșietor să-l privești din anumite unghuiri, cum stă, blocat, fără să facă nimic, uitându-se pierdut la ceea a fost, și nefiind în stare nici să se bucure de frumusețea de care-a avut parte, nici  să-și ia inima-n dinți și să lustruiasca puțin câte puțin din zidurile de sticlă.
Au încercat mulți să-l scoată de acolo, dar capacul e strâns tare, și el nu e pregătit să plece încă. Mi-aș dori să-l pot ajuta și eu cumva, dar nu știu cum.
Oricum, partea bună e ceea ce el nu știe încă. Într-o zi, o ființă ciudată și împiedicată va dărâma borcanul, și îl va sparge. Licuriciul nu va ști ce l-a lovit, și buimac își va privi salvatorul și-atunci nimic nu va părea mai important decât capacul următorului borcan în care va locui, și nici nu-și va aminti de cioburile celui vechi. Va învăța să strălucească din nou, să facă din beznă lumină și să zâmbească așa cum n-a mai zâmbit vreodata.


vineri, 2 septembrie 2011

Bunico,

Ne crește-aroganță în vine
și tenișii roșii-i lăsăm sigilați
în cutii infantile.
„Copile!”
ne suna bizar și ne arde-n orgoliu
cum ardeam și noi turtele tale.
Nu știm să vedem
cum soarbe viața din noi jucării.
Ne pasă de noul „acum”.
„Cândva” îl aruncăm
în coșul pentru deșeuri nereciclabile.
Palpabile-ți mai sunt doar ție
gândurile vechi.
Când metronomul ne-o bate
în tâmple ca toaca,
atunci vom vorbi și noi ridat
exact ca și tine.
Și-n ochi vom picta capele sixtine
iar ei vor vedea doar beton.
Bunico,
adu-ne aminte
că mâine vom fi doar cuvinte
ca tine de vechi.

marți, 28 iunie 2011

Recenzie II

        Şi ceasul ticăia absent, abstract - ca noţiunea de timp în sine. Pentru mine trecuseră epoci întregi, cu ere glaciare şi încălziri globale, cu meteoriţi nemiloşi ce au înghiţit specii întregi de trăiri inocente de când stam în aşteptare în faţa scenei mute; pentru alţii - abia câteva răsuflari răsfirate.
        Îmi plimbam ochii pe valurile cu sclipiri curcubeice şi căutam ecoul lor când se izbeau de malul privirii mele. Mut. Mă cuprindea un sentiment cald şi molatec, ca atingerea păturii sau jucăriei preferate pe care o are orice copil. Un dor adineuri neştiut, dar mai apoi aflat, îmi sfredelea pipetul de îndată ce-mi luam ochii de la culori plutind în lumina puternică aruncând umbre sărate ca marea pe pereţii primăvărateci.
         Pe scenă, cireşii începeau să crească, grăbiţi să-şi termine replicile. Mugurii înfloreau şi florile se pierdeau în penumbră deşirându-se în petale. Apoi, cu nesaţ, fructele sângerii umpleau crengile şi le trăgeau jubilând spre podeaua stearpă - Actorul privea nemişcat. Sferele roşiatice îmbătrâneau treptat, ridurile arse de soare se colorau în vişiniu, apoi se sfărâmau într-un praf negricios şi cădeau într-o ploaie măruntă, îndoliind scândurile. Cădeau până nu mai rămânea nici roșu, nici praf. Cădeau până nu mai rămânea nimic.

luni, 27 iunie 2011

Contemporan

M-am trezit ușor dimineața. Aveam jaluzelele trase și n-am găsit telecomanda, deci le-am lăsat așa. Niciodata nu sunt singur dimineața. Televizorul îmi povestește ce mai e nou, cuptorul cu microunde îmi pregătește micul dejun și cafetiera știe exact cât trebuie să fiarbă cafeaua. Mi-am luat, ca de obicei, masa cu radioul. E mereu foarte deschis și nu vorbește niciodată cu gura plină.
Mi-am pus gândurile la spălat în mașina cea nouă. Le-am pus pe programul fără stoarcere, căci sunt încă fragile și mi-era frică să nu se rupă. Nu s-au curățat bine, deși am folosit detergentul acela pentru 99 de pete... O fi fost din cauză că mașina e cumpărată în rate...
Ziua mi-o petrec mereu în casă, citesc cărți în format digital de pe plasma mea cu diagonala de 50 inch, cărți despre cum se construiesc mașinile de defrișat și furnalurile de fabrici. Uneori mă uit și la furtuni de nisip, și la incendii de petrol în timp ce ascult zgomotul de trafic în sistemul meu surround. Câteodată mai revăd și niște nori de la explozii nucleare, dar nu prea-mi plac căci au formă de ciupercă, ciupercile cresc în pământ și pământul nu-mi face bine la tălpi.
Spre seară, mi-am dus gândurile la o plimbare prin oraș, să se usuce. E plin orașul de asfalt și de lumini. Îmi plac îndeosebi neoanele - n-au nimic natural, sunt reci și uneori îmi fac ochii să doară. E plin orașul și de praf, și aer nu mai e aproape deloc. Cât vezi cu ochii e doar beton și toate geamurile-s închise. Mă plimb mereu noaptea și mă-ntreb unde sunt ceilalți.
Am cutreierat toate străzile, dar m-am oprit când se termina pavajul,cum am mai zis, pământul îmi face rău la tălpi și n-aș vrea să mă prindă răsăritul pe afară, lumina naturală doare. Vroiam să mă întorc când am văzut cu coada ochilor o lumină electrică, în departare după linia pavajului. Noaptea abia începuse. Am intrat într-un supermarchet din apropiere și am cumpărat câteva role de saci groși de plastic. Am plătit cu cardul. Cu grijă, am început să desfac rola, pășind pe saci, către lumina necunoscută. Am ajuns destul de aproape sa pot vedea ce se întâmplă. I-am găsit pe ceilalți. Stăteau toți în jurul unui petic de iarbă și încercau să-l calce. Cu un zel nebun,  apăsau tălpile bocancilor grei pe firele pipernicite și nu reușeau să le strivească. Le puteai citi ura în ochi. În jurul peticului verde erau saci ca și ai mei, probabil restul fuseseră luați de vânt și oamenii nu s-au mai putut întoarce pe pavaj. M-am uitat în urmă, la fel se întamplase și cu cărarea mea. Am rămas frustrat, blocat pe loc, gândindu-mă la o modalitate de a ajunge la ceilalți și de a-i ajuta...
Am scris povestea asta pe Notebook-ul pe care-l port mereu la mine înainte să mă lase bateria. E aproape dimineața și mi-e frică de soare. Cred că televizorul, cafetiera și radioul meu vor fi îngrijorați. Cu siguranță vor trimite pe cineva după mine...

vineri, 24 iunie 2011

Plouă

Plouă și astăzi ca și-n era trecută,
- și așchiile verzi se-mbată de stropi -
Ploua cu vise, ploua cu noi.
Să te-ntreb unde duce ploaia asta tăcută?
Ne duce doar unde-am mai fost.

Plouă-n obsesii moarte și vii
Plouă pe drumuri, pe suflete, pe oameni câte doi
Și plouă la fel și peste mine.
Se joacă in ploaie copii
Și-așteaptă cuminți să uite să plângă.

Plouă asemeni pe dealuri, cum plouă pe creste.
- vreascuri trosnesc sub pași grei-
Și somnul se-ntornă pe perna eternă
Și stropii îi scriu pe frunte-o poveste.
Plouă cu zaruri.

Plouă din norii cei noi și cei vechi
Și voi doar priviți în neștire
Și apa se-adună în falduri senine.
Ploua cu stropii perechi
Și noi nici nu știm.

Îmi plouă în vene și-nec apa-n fum
- și corzile vechi au prins rugină -
Ploua și tare, și plouă și-n surdină
Și nici nu mai știu de azi e acum.
Îmi plouă și-n gând.