Citește

Regele alb și-a uitat rocada. Nu mai e mai și ne-au stricat și zăpada. Fulgii pătrați de hârtie nu zboară fără vânt. Nu plânge nici un copil după voi, gânduri aiurea.
Somnul meu e pierdut prin perne străine, prin picuri de rouă, prin valuri și fire de păr castanii. Ca un voal se-așterne uitarea pe anii trecuți ca prin vis. Vis de porțelan - s-a spart la prima vorbă cu gust de cireșe.
Prin sterșini ruginite cântă picuri de ploaie albastră, departe, și ecoul melodiei lor stranii se răsfrânge printre stâlpii solitari de telegraf. Sunt vechi și ei, și nimeni nu le mai știe limbajul codat, frumos ca un ritm de vals colorat.
Deschid o altă carte gri și coperta ei de beton strivește clipele trecute. Rime nu sunt. Versurile sunt albe și-abia se zăresc. Citește-mi cu voce tare, ca pe-o poveste cu zâne, și când termini, scrie-mi-le-ntro scrisoare, să nu le uit...

Plec

Târăște vântul cuvinte stricate și-mi foșnăie-mpletite în păr, apoi mi s-așează cuminți după ureche, și-mi presează tâmpla cu sete. Bat ritmuri ciudate și-au gust de ceva, nu-mi aduc aminte de ce. Nu sunt aici. Sunt pe banca aia, de-atunci, din lumea aia, din ochii ăia, de-acolo.
La mine ninge tot mai tare și fulgii frig ca fierul incins și-mi lasă pe pleoape urme roșii. Se aprind încet, dar sigur. Cu mâinile-nghețate într-un morman de zăpadă incandescentă mă uit la lume. E tot mai clară, până când pleoapele sunt scrum și zboară nonșalant ca scuturate din vârful unei țigarete oarecare, nici prima, nici ultima. Mă rog să mă-ngroape zăpada cu totul, să mă topească înainte s-apuc să văd ce e dincolo de pleoape.
O gură, oarecare și ea, râde strident. S-a terminat zăpada. Mi s-au terminat și pleoapele. Palme oarecare strivesc culorile și dau jos soarele. Îl taie felii și-l pun în cutii de conservă gri. Mai e puțin. Sunt într-un parc fără frunze, de fapt aici am fost mereu, dar nu-l vedeam. Copacii negri, ascuțiți, îmi scrijelesc în piele cuvine obsecene și-mi sfâșie hainele. E frig, și fug, și vântul de gheață-mi crestează în buze minciuni.
Cad în genunchi și vreau să mă-ntorc și gura aceea râde mereu, râde dement și ritmat ca o toacă. Miroase a ceară și mi crește sub unghii țărână.
Un copil diform aruncă cu pietre în urma mea. Îmi spune ceva dar nu-l înțeleg. Degetul lui scheletic îmi arată ceva în urmă. O armată de fețe cunoscute, cu pleoapele-n flăcări, așteaptă cuminți să vadă ce e aici. Scrumul curge cascade, ca o ceață groasă, înecăcioasă. Rând pe rând, se trezesc și scot din pămând serviete negre, lucioase, și mânerele lor ascuțite le taie palmele dar lor nu le pasă. Merg în cadență spre lumina murdară. Merg și cresc mereu, și se umple de cuvinte vulgare crestate, și-ncep să rânjească și să tragă sălbatic de crengi și să urle slut. Nu mai recunosc pe nimeni. Cineva mă prinde de mână și mă trage în șuvoiul grotesc.
La ieșirea din parc, ca un străjer zdrențăros, stă o oglindă murdară. Mă îndrept spre ea și rămân ținuită în noroi. Alaiul diform se oprește și mă-mpinge în față. În centrul sticlei murdare, pătate de figuri pocite, zăresc o fărâmă de familiaritate.
Sunt eu. Cresc și cineva-mi întinde o servietă. Prind fără ezitare mânerul ca o lamă și ecoul rasului dement se izbeste de mine. Imi intra prin pori si-mi zice ca e al meu. Il iau.
Nu mai simt. Nu mai stiu. Sunt gri.

Altfel

Nimic nu-i mai bun ca stropii de ploaie din cana mea de ceai fierbinte. Inspir aburii cu sete, ca pe ultima gura de aer.  Aer curat. Mă uit de-a lungul străzii atât de mult umblată: nici urmă de pudoare, nici lumini palide, doar pași de scrum și palme de praf. M-agită soarele palid, așa că mă-ntorc la cana mea tulbure. Totul e clar. Cana e alba ca iarna și ceaiul e negru ca o viață pierdută. Încă frige și nu vreau să suflu. Amestec cu privirea. Nici urmă de gri. Nici ceasul nu doare când bate în geamuri închise.

Frânturi

... și soarele de toamnă o să coacă frunzele, și or să cadă cascade... puzderie de lumini colorate și stinse... și-or să strige toate că seara asta e veche și perdelele-s trase... până și crengilor uscate le crește piele de mamă și-mi mângâie fruntea plecată... acum înțeleg și mă simt acasă... acum nu mai plec... acum nu mai vin...acum doar zâmbesc...

Devreme

Când m-am trezit eram deja în tren. Genele-mi tremurau ritmic, răsfirându-se sub respirația de metal. E devreme. Atât de devreme încât soarele-mi bate puternic în piept și razele sale lungi arată ore cu minus pe cadrane abia răsărite.
Nu-mi amintesc când am urcat și nici din ce gară, dar știu că de-acolo au plecat toți. E firească călătoria mea, și nu vreau să cobor curând. Oricum, oricând aș coborî aș ajunge la capătul drumului.
Fiecare călător are compartimentul său. Pe-al meu am început deja să scriu câte ceva. Pe pereți am pictat ceva locuri pe care le-am văzut din mers. Pe scaune, au intrat călători străini și și-au scrijelit numele. Unii caligrafic, iar alții cu stângăcie. Podelele au deja urme de noroi și rugină, dar am plantat și câteva fire râzlețe de iarbă. Locurile de bagaje sunt pline pe jumătate. Au urcat mulți și și-au uitat lucruri pe rafturile mele când m-au vizitat: o copertă de carte, vârfuri de creion, gânduri, un săculeț cu nisip, păreri, un chibrit, o mănușă, câteva cuvinte, o jumătate de îmbrățișare, câteva minciuni și o scrisoare lungă pe care-o citesc uneori, ca pe-o poveste.
Cel mai mult mă fascinează geamurile. Au urme aburite de palme pe ele și dacă privesc în dreptul lor, lumea de-afară se schimbă. De pildă, m-am uitat o dată la o bancă goală și gri, prin sticla transparentă. Apoi, mi-au fugit ochii pe palma albastră: de bancă erau legate două baloane colorate care pluteau cu sforile împleticite. Prin palma cea verde am văzut marea strălucind în zare, în spatele băncii. Urma violet mi-a arătat o pereche de teniși roșii, atârnați de spătar. Aveau șireturi diferite.
Anotimpurile nu-s aici la fel ca peste tot. Am avut și ani întregi de iarnă ce-au pierit într-o clipă, și zile de vară ce-au durat un secol, și veacuri de toamnă ce s-au perindat parșive pe lângă tren fugind după el de parcă-ar fi vrut să-l îmbrățișeze-n brațele lor ude și putrede până s-ar fi înecat și-ar fi rămas acolo.
Dar trenul a mers înainte. Mereu înainte, cu roțile mari învârtindu-se ca acele de ceasornic.
Nu știu unde mă vor duce șinele nepăsătoare, dar știu că vor răzbate și peste dealuri, și prin tunele întunecate, și pe câmpii întinse. Știu că nu mă voi opri până ce nu voi fi terminat de pictat întreg compartimentul și până ce nu va mai fi loc de nici un grăunte de nisip pe locul de bagaje. Voi înainte până ce scaunele vor purta sute de nume, pereții-și vor aminti aroma fiecărui loc prin care am trecut, podelele vor fi impregnate de fel și fel de urme de tălpi și-n geamuri voi avea palma care să-mi arate căldura, oriunde m-aș afla.
Înainte să cobor, îmi voi lipi obrazul de fereastră, tălpile goale de podea, degetele bătrâne de pereți, și voi culege în priviri toate câte mă vor înconjura.
Când toate astea se vor întâmpla, voi zâmbi și-mi voi aminti c-a fost cândva devreme, și mie-mi părea că e deja târziu...

Licuriciul

Cunoșteam cândva un licurici. Era mic și părea neînsemnat în ochii necunoscătorilor. Dar era al meu și eu puteam să văd cât de mult strălucește. Numai el știa să facă din beznă lumină caldă. Uneori mă gândeam că el a inventat speranța, el a făcut lumea să fie așa cum o vedeam eu, prin lentilele mele puțin aburite, și de aceea credeam că lui i se cuvin toate: și vise, și veacuri, și lacrimi, și buze, și gânduri, și doruri și ultima bucățică rămasă de ciocolată.
Într-o zi l-am pierdut. Am uitat să spun că noi locuiam într-un borcan spațios, izolat fonic. Vedeam mereu lumea de afară, dar lumea nu ne putea atinge. Și cum ziceam, într-o zi, probabil erodat de timp, capacul a cedat, și căzând a retezat și puțin din aripa licuriciului. Am fugit,oricum, amândoi, curioși și nebuni după lumea cea nouă, fără limite, deși capacul păruse a fi foarte important la vremea aceea. Eu m-am cam rătăcit. Fără busolă și fără hartă am călătorit haihui, fără vreun scop anume. Am avut fel și fel de călăuze, dar mai toate erau mai rătăcite decât mine și-am hotărât să-mi fac propriul meu drum, dacă pe cel făcut de alții nu izbuteam să-l găsesc.
Licuriciul a fost mai norocos, vedeți voi, el strălucea și putea să facă tot felul de lucruri deosebite, cum ar fi să zboare cu o singură aripa, să zâmbească frumos și să stea nemișcat mult timp. Și în plus nu era nici tare pretențios, și nici tare curios, așa că s-a așezat într-un borcan gol de dulceață de trandafiri pe care îl ochise de ceva vreme, unde mai locuia deja cineva, care l-a acceptat, și l-a lăsat să rămână deși nu mai avea decât o aripă întreagă, și nu mai strălucea ca altă dată. Un ghid priceput, care s-a oferit sa-i prezinte lumea de acolo, din borcanul lor. Licuriciul a fost de acord, și astfel s-a pus capacul. Al doilea capac important din viața lui, unul ce părea a fi și el cel mai important, la vremea aceea. Nu după mult timp, licuriciul s-a vindecat complet. Acum strălucea, și aripa i s-a reparat, ba chiar îi înmugurea încă o pereche în plus, pe care era hotărât să o dea ghidului său într-o zi. Multe despre cele ce s-au întâmplat în timpul ce-a urmat, doar cei din borcan știu cu-adevărat, căci în final, fusese lumea lor.
Inevitabil, într-o zi, licuriciul și ghidul se uitau la lume prin părți diferite ale borcanului, și ghidul a văzut interesant, nu se știe ce, și s-a strecurat afară, printr-o gaură de aerisire din capacul borcanului. A plecat fără avertisment și fără să lase vreo explicație inteligibilă.
Licuriciul a rămas prins în borcan, suferind, căci încă mai avea perechea de aripi adiționale prinse în spate, și nu încăpea prin gaurile de aerisire. Nu știa cum e lumea din borcan când e de unul singur, așa că încet, încet a început să pălească, privind mereu urmele lăsate pe borcan de ghid. Erau acolo desenate mai toate lucrurile ce le-au descoperit împreună. E de-a dreptul grotesc și sfâșietor să-l privești din anumite unghuiri, cum stă, blocat, fără să facă nimic, uitându-se pierdut la ceea a fost, și nefiind în stare nici să se bucure de frumusețea de care-a avut parte, nici  să-și ia inima-n dinți și să lustruiasca puțin câte puțin din zidurile de sticlă.
Au încercat mulți să-l scoată de acolo, dar capacul e strâns tare, și el nu e pregătit să plece încă. Mi-aș dori să-l pot ajuta și eu cumva, dar nu știu cum.
Oricum, partea bună e ceea ce el nu știe încă. Într-o zi, o ființă ciudată și împiedicată va dărâma borcanul, și îl va sparge. Licuriciul nu va ști ce l-a lovit, și buimac își va privi salvatorul și-atunci nimic nu va părea mai important decât capacul următorului borcan în care va locui, și nici nu-și va aminti de cioburile celui vechi. Va învăța să strălucească din nou, să facă din beznă lumină și să zâmbească așa cum n-a mai zâmbit vreodata.

Bunico,

Ne crește-aroganță în vine

și tenișii roșii-i lăsăm sigilați

în cutii infantile.

„Copile!”

ne suna bizar și ne arde-n orgoliu

cum ardeam și noi turtele tale.

Nu știm să vedem

cum soarbe viața din noi jucării.

Ne pasă de noul „acum”.

„Cândva” îl aruncăm

în coșul pentru deșeuri nereciclabile.

Palpabile-ți mai sunt doar ție

gândurile vechi.

Când metronomul ne-o bate

în tâmple ca toaca,

atunci vom vorbi și noi ridat

exact ca și tine.

Și-n ochi vom picta capele sixtine

iar ei vor vedea doar beton.

Bunico,

adu-ne aminte

că mâine vom fi doar cuvinte

ca tine de vechi.

Recenzie II

        Şi ceasul ticăia absent, abstract - ca noţiunea de timp în sine. Pentru mine trecuseră epoci întregi, cu ere glaciare şi încălziri globale, cu meteoriţi nemiloşi ce au înghiţit specii întregi de trăiri inocente de când stam în aşteptare în faţa scenei mute; pentru alţii - abia câteva răsuflari răsfirate.
        Îmi plimbam ochii pe valurile cu sclipiri curcubeice şi căutam ecoul lor când se izbeau de malul privirii mele. Mut. Mă cuprindea un sentiment cald şi molatec, ca atingerea păturii sau jucăriei preferate pe care o are orice copil. Un dor adineuri neştiut, dar mai apoi aflat, îmi sfredelea pipetul de îndată ce-mi luam ochii de la culori plutind în lumina puternică aruncând umbre sărate ca marea pe pereţii primăvărateci.
         Pe scenă, cireşii începeau să crească, grăbiţi să-şi termine replicile. Mugurii înfloreau şi florile se pierdeau în penumbră deşirându-se în petale. Apoi, cu nesaţ, fructele sângerii umpleau crengile şi le trăgeau jubilând spre podeaua stearpă - Actorul privea nemişcat. Sferele roşiatice îmbătrâneau treptat, ridurile arse de soare se colorau în vişiniu, apoi se sfărâmau într-un praf negricios şi cădeau într-o ploaie măruntă, îndoliind scândurile. Cădeau până nu mai rămânea nici roșu, nici praf. Cădeau până nu mai rămânea nimic.

Contemporan

M-am trezit ușor dimineața. Aveam jaluzelele trase și n-am găsit telecomanda, deci le-am lăsat așa. Niciodata nu sunt singur dimineața. Televizorul îmi povestește ce mai e nou, cuptorul cu microunde îmi pregătește micul dejun și cafetiera știe exact cât trebuie să fiarbă cafeaua. Mi-am luat, ca de obicei, masa cu radioul. E mereu foarte deschis și nu vorbește niciodată cu gura plină.
Mi-am pus gândurile la spălat în mașina cea nouă. Le-am pus pe programul fără stoarcere, căci sunt încă fragile și mi-era frică să nu se rupă. Nu s-au curățat bine, deși am folosit detergentul acela pentru 99 de pete... O fi fost din cauză că mașina e cumpărată în rate...
Ziua mi-o petrec mereu în casă, citesc cărți în format digital de pe plasma mea cu diagonala de 50 inch, cărți despre cum se construiesc mașinile de defrișat și furnalurile de fabrici. Uneori mă uit și la furtuni de nisip, și la incendii de petrol în timp ce ascult zgomotul de trafic în sistemul meu surround. Câteodată mai revăd și niște nori de la explozii nucleare, dar nu prea-mi plac căci au formă de ciupercă, ciupercile cresc în pământ și pământul nu-mi face bine la tălpi.
Spre seară, mi-am dus gândurile la o plimbare prin oraș, să se usuce. E plin orașul de asfalt și de lumini. Îmi plac îndeosebi neoanele - n-au nimic natural, sunt reci și uneori îmi fac ochii să doară. E plin orașul și de praf, și aer nu mai e aproape deloc. Cât vezi cu ochii e doar beton și toate geamurile-s închise. Mă plimb mereu noaptea și mă-ntreb unde sunt ceilalți.
Am cutreierat toate străzile, dar m-am oprit când se termina pavajul,cum am mai zis, pământul îmi face rău la tălpi și n-aș vrea să mă prindă răsăritul pe afară, lumina naturală doare. Vroiam să mă întorc când am văzut cu coada ochilor o lumină electrică, în departare după linia pavajului. Noaptea abia începuse. Am intrat într-un supermarchet din apropiere și am cumpărat câteva role de saci groși de plastic. Am plătit cu cardul. Cu grijă, am început să desfac rola, pășind pe saci, către lumina necunoscută. Am ajuns destul de aproape sa pot vedea ce se întâmplă. I-am găsit pe ceilalți. Stăteau toți în jurul unui petic de iarbă și încercau să-l calce. Cu un zel nebun,  apăsau tălpile bocancilor grei pe firele pipernicite și nu reușeau să le strivească. Le puteai citi ura în ochi. În jurul peticului verde erau saci ca și ai mei, probabil restul fuseseră luați de vânt și oamenii nu s-au mai putut întoarce pe pavaj. M-am uitat în urmă, la fel se întamplase și cu cărarea mea. Am rămas frustrat, blocat pe loc, gândindu-mă la o modalitate de a ajunge la ceilalți și de a-i ajuta...
Am scris povestea asta pe Notebook-ul pe care-l port mereu la mine înainte să mă lase bateria. E aproape dimineața și mi-e frică de soare. Cred că televizorul, cafetiera și radioul meu vor fi îngrijorați. Cu siguranță vor trimite pe cineva după mine...

Plouă

Plouă și astăzi ca și-n era trecută,

- și așchiile verzi se-mbată de stropi -

Ploua cu vise, ploua cu noi.

Să te-ntreb unde duce ploaia asta tăcută?

Ne duce doar unde-am mai fost.

Plouă-n obsesii moarte și vii

Plouă pe drumuri, pe suflete, pe oameni câte doi

Și plouă la fel și peste mine.

Se joacă in ploaie copii

Și-așteaptă cuminți să uite să plângă.

Plouă asemeni pe dealuri, cum plouă pe creste.

- vreascuri trosnesc sub pași grei-

Și somnul se-ntornă pe perna eternă

Și stropii îi scriu pe frunte-o poveste.

Plouă cu zaruri.

Plouă din norii cei noi și cei vechi

Și voi doar priviți în neștire

Și apa se-adună în falduri senine.

Ploua cu stropii perechi

Și noi nici nu știm.

Îmi plouă în vene și-nec apa-n fum

- și corzile vechi au prins rugină -

Ploua și tare, și plouă și-n surdină

Și nici nu mai știu de azi e acum.

Îmi plouă și-n gând.

Vară,

Hai să ne-mbrăcăm hippie şi să fugim pe-asfalt cu tălpile goale. Să-mi lipesc urechea de pieptul tău şi s-aud în ecou cum se zbate-n tine nisipul. Să ne plimbăm mână-n mână cu firele de iarbă pe poteca aia prăfuită şi s-ajungem pe ţărm chiar la răsărit. Să se-nvârtă soarele şi să ne facă hainele ghem şi sarea să ne gâdile privirile. Vântul să-mi fure rochia lungă, înflorată, şi un val matinal să mă ţină să nu fug. Să ne scufundăm puţin câte puţin. Mai întâi grijile, apoi lucrurile care ne bântuie, apoi urile adunate, apoi iernile şi ploile, toate să se-nece pe rând şi să nu le pară rău. Să rămânem goi între mare şi cer, şi soarele să tot crească şi să nu ne judece. Să ne-mbrace în auriu şi-n vise. Şi să visăm alb şi dulce-acrişor şi văratec şi răcoros doar cât trebuie, şi umerii să ni se-mbujoreze. Să ne crească scoici în palme şi apă în păr şi-albastru în inimi. Să strângem ochii să nu nii îmbrăţişeze sarea şi să vedem lumina caldă prin pleoape. Şi s-adormim aşa, cu mâna pe mare, şi marea să ni se joace-n păr mereu, şi să nu ne mai trezim până la toamnă...

Fragment

Toată lumea vinde ceva.
Am întâlnit bătrâni ce-și fardau sufletul să-l poată vinde mai ieftin.
Am întâlnit copii ce-și deschideau ochii ca să se poată vinde mai repede.
Am văzut femei ce fugeau ca să pară mai scumpe.
Am văzut bărbați îmbibați în alcool, căci se vindeau la kilogram.
Și mereu s-a găsit cineva să-i cumpere.
Dar n-am găsit pe nimeni să-mi vândă perna cu miros de-albastru, sau verde, măcar, nisipul de sub unghii, sarea ce ne-ar fi intrat în ochi de-am fi ajuns la mare, cuvintele pe care le-am spus și le vreau înapoi, melodia perfectă la pian sau tricoul alb pe care-l aveam când eram mai mică.

Recenzie

      Mi-am găsit cu greu locul bine ştiut în sala goală. Scaunul meu era la fel ca toate celelalte doar că tapiseria era mai roasă, ca şi cum m-aş fi zvârcolit mereu şi aş fi dat din coate în nopţile în care mai venisem pe acolo. M-am aşezat dupa o îndelungată ezitare, când sunetul surd a devenit stăruitor. M-am aşezat cuma veam să o mai fac de cine ştie câte ori de-atunci.
      Ei erau acolo. Mă aşteptau tăcuţi, livizi, ca de-obicei. Într-o clipă am putut să le simt strânsoarea mâinilor reci. Un rând întreg de figurine de porţelan palid pe fundalul scaunelor de un roşu învechit de-acum. Rândul meu. Încercau să mă privească dar ochii le erau goi.
      Doar ochii mei, ca doua flăcări verzi ardeau uman în mijlocul sălii, în mijlocul lor. Au înţeles subit că şi în seara asta suntem spectatori. Vroiau să joace. Degetele lungi mi se imprimau dureros pe încheieturi. Dezamăgirea se ghicea în negrul înfundat al orbitelor goale şi îmi strangeau mereu mâinile, aproape până la strivire. Ştiam că au să înceteze curând şi i-am lăsat să-mi vadă zâmbetul. Atunci au ştiut că va începe curând şi şi-au întors chipurile mate spre scenă.
       Cortina roşie cu găuri în tipare sumbre, cu margini roase de nenumărate răsuflari şi brize aduse de rafale de aplauze ori de suspine umezite fremăta vag. Zâmbetul meu se încălzea treptat. Siluetele din jur păleau din ce în ce mai mult. Inima îmi batea năvalnic şi genele-mi stăteau arcuite în aşteptare. N-aveam să clipesc să nu ratez începutul.
       Cortina veche se dădu la o parte lent, ridicând un nor gros de praf de pe scena întunecată. Mi-am amintit ce mult trecuse de când nu mai văzusem piesa aceea.
       În mijlocul scenei, un actor gri. Cu haine gri şi chip gri şi ochi gri şi suflet gri. Gânduri străine. Rândul meu de siluete pale se golise. Dispăruseră ca şi cum nici nu ar fi fost vreodată. Rămăsese doar cea de pe rândul cel mai din spate. Deşi nu o vedeam ştiam că e. Îi simţeam privirea, arzându-mi ceafa, sfredelindu-mi gândurile, compunându-le după bunul plac. Era singura care mă speria, şi totuşi nu voiam să plece. Din nou un gând străin. I-am şoptit aproape imperceptibil că e sala mea şi că aş fi recunoscătoare dacă ar pleca. De tot.
      S-a ridicat indiferentă, şi-a pus pardesiul jilav, împodobit de molii şi a plecat cu paşi ce răsunau asurzitor în liniştea abisală. Mai întâi îmi aminteau de tunete dar mai apoi s-au transformat în ticaituri ritmice de ceas de buzunar. Mi-am amintit să nu ţin timpul în loc.
     Cu ochii aţintiţi la jocul de culori al scenei la care fusesem oarbă până adineauri, fascinată de luminile învolburate, am sorbit cu nesaţ nuanţele şi am dat drumul la timp...

Călătorie

Nu ştia unde e. Nu ştia nici cine e. A întrebat ce s-a-ntâmplat şi i-au răspuns că s-a născut. I-au dat o robă albă, pură, şi i-au spus să o poarte cu grijă, căci atâta timp cât o va avea, nu se va rătăci.
A început să se plimbe printre nori, privind mereu înainte, sau în sus. Totul era paşnic, plin de un alb calm. Dar nu ştia să vadă. Brize uşoare treceau pe lângă ea. Dar nu ştia să simtă. Vântul se izbea uşor de nori, construind o simfonie a păcii. Dar nu ştia să audă.
Simţea că ceva îi scapă. Ei ştiau, şi i-au spus să privească în jos de vrea să înveţe. A privit atât de grăbită încât nu a apucat măcar să-i audă cum o previn...
A căzut. O lume complet noua. Plină de culori, senzaţii şi zgomote. Haos. A întrebat din nou ce s-a-ntâmplat dar nu i-a mai răspuns nimeni. A început să rememoreze amintiri străine. Ştia acum că este om dar nu ştia de unde vine.
Brizele, mai puternice aici, se izbeau neîmdurătoare de ea, colorându-i roba cu picăţele gri. Vuietul vântului îi zgâria gândul şi o păta cu negru. Deasupra, era cerul - albastru. Acum ştia să vadă în culori.
A început să păşească, timid mai întâi, apoi cu hotărâre. Avea o destinaţie, era sigură. Ştia drumul dar uitase unde trebuie s-ajungă.
Străzile pietruite se semnau pe tălpile ei goale. Când atingea, în treacăt, umărul vreunui călător tăcut, roba odată alba înflorea în nuanţe portocalii uneori, sau verzi, sau chiar albastre. Unii se opreau doar să-i zâmbească şi zâmbetul lor se oglindea în nuanţe calde pe cămaşa lungă.
Nopţile o pictau cu aurore boreale. Unele zile o umpleau de dâre roşii, altele o desenau atent în forme neinventate încă.
Veşmântul îi devenea tot mai plin, şi tot mai puţin loc rămânea alb. Dar ea nu observa. Mergea în continoare spre locul neştiut. În drumul ei, nu mai vedea pe nimeni îmbrăcat la fel, şi toţi care-i vedeau haina o priveau ciudat. Nu-i plăcea, aşa că a hotărât să o schimbe.
A dat-o jos într-o noapte ploioasă, după ce stătuse, nici ea nu mai ştia cât, sub picurii reci, sperând că aceştia vor spăla culorile. Se ştia acum goală şi şi-a amintit de unde a venit. A fost cuprinsă de un dor arzător de alb şi l-a căutat pretutindeni în lumea aceea, dar nu era nicăieri. Ştia că s-a rătăcit. Ştia ca roba ei nu va mai fi niciodata alba ca la început.
Ciudat, dar nu îi părea rău. Îşi îmbrăcă veşmântul şi păşi semeaţă înainte, căutând noi locuri şi noi oameni care să i se semneze pe suflet. Păşi spre odisei care aveau s-o inventeze şi s-o reinventeze în mii de moduri. Păşi spre viaţă, cu dorul de alb alături...

Introspecție

Mi-e somn din nou şi-adorm cu sufletul în palma ta. Te visez cu chipul mut. Îți duci palma spre frunte să-mi sufoci esența între tâmplele tale uscate. Gleznele-ți sunt răsucite nefiresc și înaintezi, șchiopătând, făcând pași în spate. Mă-ntreb de ce m-ai găsit de fapt. Mă-ntreb de ce-mi plutește sufletul deasupra degetelor tale palide. Te-ntreb și pe tine, șoptit, să nu străpung liniștea nefirească:
- Cine ești?
- M-am rătăcit.
- Știi unde mergi?
- Nu, dar știu de unde am plecat.
- Și eu?
- Și tu, ca și mine.
- Și acum?
- Nu, acum nu. Atunci...
Mă îngrozești. Îmi închid șoaptele sub pleoape. Vreau să mă trezesc, dar cerul m-apasă înapoi în vis. Simt cum îmi întinzi mâna rece în care ții sufletul, ca pe-un trofeu. Degetele mele se răsfiră și se împleticesc cu ale tale și se lungesc ne-natural și se îndreaptă spre cerul care face aluzii flămânde. Știu ce se va întâmpla când îl vom atinge. Sufletu-mi se va risipi ca nisipul spulberat de vânt și se va îneca apoi în mare. Încerc să te opresc și nu pot. Știi prea multe lucruri uitate. Degetele tale le strâng pe ale mele. Aproape le strivesc, trăgându-le cu sete spre înalt. Lupt cu stoicism deși știu deja a cui va fi victoria. Mă uit în sus spre tine. Ți-au răsărit ochi înroșiți și ploua din ei ne-ncetat. Picăturile-mi ard gândurile, îmi spală ultimul dram de cunoștință și uit de ce mă lupt. Las palmele înodate să se-nalțe. Puțin, încă puțin, și ajungem...
O șoaptă:
-Unde? Știu unde merg?
-Da, dar nu mai știi de unde ai plecat.
Am obosit. Genele-mi sunt pictate cu plumb. Clipesc des. Mi-e somn din nou şi-adorm cu sufletul în palma ta...

Basm

23:00 - Despodobit întârziat. La revedere, Crăciun !... da, da... știu că ar fi trebuit să fac asta acum muuult timp
23:20 - Un maldăr de cutii întortocheate cu jucarii de pluș și globuri (unele întregi, altele nu) zac pe podea - încercare nereușită de a depozita „Crăciun la cutie” pe dulap

Mda... si normal că trebuie să strâng. Ridic cutia de șah, de pe la mijlocul grămezii. Vârful nu părea un loc demn de la care să încep. 
Printre alte lucruri, de undeva de dedesupt, se rostogolește spre mine, ostentativ, un lucru curios și oarecum străin. Întind mâna și strâng în pumn o castană cam vestejită. Mă face să ma gândesc la vasele în care se ține cenușa celor incinerați. Brrr...  O strâng totuși mai tare, ca și cum asta m-ar ajuta să alung comparația bizară. Mi se pare că emană o căldură vagă...
Închid ochii, mi-e cam somn... ce ți-e și cu orele astea de dimineață. Castana îmi desenează povești pe interiorul pleoapele închise - un basm, cu Ileana Cosânzeana și Făt Frumos, în varianta modernă. Povești pe care nu le-am mai citit de-un veac, care au amorțit într-o carte veche, cu pagini pe punctul de a se sfărâma....

A fost odata, ca niciodată, că de n-ar fi fost - nu s-ar fi apucat de scris, a fost o Ileană Cosânzeană, și un Făt Frumos. Evident, ei s-au întâlnit, și s-au îndrăgostit, pe un fundal - nu romantic- ci plin de zăngănituri haotice de chitară. Înainte să se căsătorească, se întâlneau fără știrea regilor și reginelor - părinții lor , la răscrucea dintre tărâmul unde s-au întâlnit și locul în care își luau rămas bun în fiecare zi - stația de calești. Au făcut nuntă cu mare vervă, de și-au impresionat frații și surorile , care le-au urmat exemplul în scurt timp.
S-au mutat împreună, sufletește. Au trăit fericiți, chiar și după ce moartea a încercat să îi despartă de câteva ori. Au trecut prin bune, și prin rele. S-au luptat cu balauri, zmei și oameni spâni. Nu numai Făt-Frumos, ci și Ileana... că doar au trecut vremurile în care doar bărbații știau să mânuiască o spadă. Copii n-au avut (slavă Domnului...) căci erau zgârciți și nu vroiau să-și împartă dragostea decât între ei (și erau și foarte tineri - dar mă rog).
Cam în timpul ăsta, am fost culeasă eu...
Dupa ceva timp, au început războaiele. Din motive necunoscute, cei doi nu au luptat de aceeași parte, ci unul împotriva celuilalt. S-a încercat cu tratate de pace, dar dorința ambilor de a ieși învingător era prea mare. Încăpățânați - ce să-i faci. Bătălii sângeroase au urmat... Armate decimate, ținuturi întregi distruse, durere și pierdere pentru ambele părți.
S-a sfârșit neașteptat: el - dezertor ; ea - moartă pe câmpul de luptă ;
Bineînțeles, personajul adjutant - să zicem că era... un duh dintr-o lampă (nu-mi plac caii cu super-puteri), a adus Apa Vie, și a trezit-o pe fată. Războiul era sfârșit doar la suprafață. În sinea lor, mai luptau amândoi, fără să știe prea bine de ce.
Și lucrurile au luat o întorsătură (nu chiar atât de) neașteptată. Făt-Frumos cel rătăcitor s-a întors acasă și întâlnindu-se cu Ileana și-au propus să facă pe-a ignoranții („Război? Care război?! Unde?! Când?!”).
Mda doar că lucrurile nu au mers precum credeau ei... Și în scurt timp luptele au izbucnit din nou. Alți soldați picați la datorie, alte distrugeri - abea de mai rămăsese ceva din ei și din împărăția lor cândva măreață.
Sfârșitul - asemănător, dar cu schimb de roluri: ea - dezertoare ; el - mort pe câmpul de luptă ;
Duhul a adus din nou Apa Vie, dar mai puțină (e criză) și Făt-Frumos nu mai era același când s-a trezit.
Ileana Cosânzeana s-a sinucis și când a fost trezită era total schimbată.
Și totuși, au trăit fericiți (în varianta lor cea noua) până la adânci bătrâneți (fiecare în lumea lui) dacă n-or mai fi trăind și astăzi...


Deschid ochii, ciudată poveste... ciudată castană...
Ups... e trecut de miezul nopții, deja... mai bine m-aș grăbi cu strânsul lucrurilor care încă zac pe podea...

Zei

Ne naștem zei, și nici nu ne dăm seama decât mai târziu, când cineva ne sanctifică. Pentru toți dintre noi s-a scris măcar o rugăciune, s-a compus măcar un imn, s-a făcut măcar o ofrandă. Toți am fost iubiți. Și dacă nu e așa încă, va fi. Toți am fost priviți măcar o data ca și cum am fi cel mai important lucru din lume, toți am dat sens vieții cuiva.
A stat în puterea noastră să judecăm sau să iertăm, să condamnăm sau să salvăm, să ucidem sau să cruțăm. Să alegem.
Trist e că mulți aleg să ucidă, neștiind că de fapt își decimează propriul suflet și pierd astfel dreptul de a rămâne zei. Cei drepți le iau locul pe piedestral, și totul o ia de la capăt până se ajunge din nou în momentul alegerii.
Cei decăzuți rămân pe pământ. Pentru un timp, li se interzice să fie puri, sinceri și să traiasca în prezent. Li se impune să fie uitați. Pentru un timp simt că nu au suflet, sunt condamnați la goliciune și la rătăcire. Rugăciunile ce li s-au scris devin ocări, imnurile devin insulte, ofrandele se transformă în ignoranță. Iubirea devine blasfemie. O parte din ei moare, dar rămâne să-i bântuie nemiloasă șoptind din întuneric cuvinte pătrunzătoare:
„vină...”
„minciună...”
„ură...”
„uitare...”
„ce-ar fi fost dacă...”

Ne naștem zei, și ne sinucidem prin alegeri.

Dar ne naștem, oare, doar o dată...?

Poezie + matematica

Mi s-a părut interesant. A trebuit să îmbinăm poezia cu matematica... Și uite ce-a ieșit
P.S: Ce e cu bolt, e începutul de la care trebuia să pornim

Să tinzi spre infinit...

Tangenta ochiului meu înghite hăul divizat

-în mine și în tine-

Doar tu, pe axa irisului, înveți geometria sferelor albastre.

Iar eu, din centru, încerc să te trag aproape,

să fim concurenți, măcar...

Ți-am făcut loc în curba concavă, rubinie, a inimii mele,

mi-am sculptat marginea înadins, căci poate vom coincide.

Mi-ai ridicat iubirea la pătrat

și mi-ai cerut să fim congruenți în toate cazurile.

Vroiai prea mult.

Eu purtam doar un radical de ordinul amintirii

din simțămintele tale. Am fugit.

Și-ai fugit și tu.

Ne-auzi paraleli când îți vâjâie vântul pe lângă tâmple,

deși cândva ne visai în cerc.

Dar visele n-au compas, și cercurile le sunt imperfecte.

Cândva erai bijectiv, și eu eram soluția ta.

Când ne-am pierdut speranța,

ne-am pierdut unul de celălalt,

și privirile au uitat să fie asimptote.

Inima ta s-a făcut hexagonală printr-o translație nefirească

Și colțurile ei mă dor.

Și laturile ei mă țin departe.

Aș vrea să ne putem descompune în factori primi.

Atunci ar fi mai simplu.

Atunci nu vom mai fi periodici.

Atunci vei fi învățat pe de rost geometria sferelor albastre.

Atunci vei tinde spre infinit...

Absurd

Te uită cum spulberă vântul și nori
Și vieți, și vise, și strângeri de mână.
Și uite cum iarna se-nchide-n ochi de țărână.
Dar eu sunt aici și-n mâini îmi cresc flori,
Când noaptea e zi, și ziua e noapte...

Te uită cum timpul alungă trăiri
Și clipe, și fețe, și-aduce uitare
Și spuse întregi se-neacă în mare.
Dar eu te privesc și tu mă cutremuri,
Când ochi se închid, și ochi se deschid...

Te uită cum zâmbetul dă și culoare
Și sens, și nume, și chiar de-i perfid
M-ajută să fug de ce vreau să desfid.
Dar eu rămân, căci poate că-i soare,
Când nimicul e totul, și tot e nimic...